Pe 16 mai, la Mindspace Victoriei, comunitatea Her Space Festival România s‑a strâns din nou într‑un spațiu care a devenit, cu fiecare ediție, mai viu. FEARLESS, Special Edition a fost locul în care frica nu a fost negată, ci înțeleasă, în care întrebările au fost primite cu înțelegere, iar răspunsurile au venit cu luciditate.

Atmosfera a fost exact așa cum o știe deja comunitatea Her Space: relaxată, primitoare, fără presiune și fără teama de a fi judecată iar mai presus de toate, a oferit un spațiu în care fiecare femeie a putut fi ea însăși.

Prof. Univ. Dr. Hab. Valentina Rujoiu (Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, Universitatea București) are, prin expertiza sa, o înțelegere profundă a mecanismelor sociale care mențin violența în cuplu: tăcerea, rușinea, normalizarea, stereotipurile de gen. A vorbit participantelor despre cum comunitățile pot deveni spații de protecție sau, după caz, spații de complicitate. Despre cum putem rupe tiparele culturale care încă justifică controlul și agresivitatea în cuplu. Despre cum putem învăța să recunoaștem violența psihologică înainte să devină vizibilă și cum o putem gestiona, dar și despre limitele instituționale care împiedică reprezentanții sistemului de asistență socială să ofere cele mai eficiente instrumente de ajutorare a persoanelor supuse violenței domestice și abuzului.

Dr. Simona Mihaiu, cercetător științific la Institutul de Cercetare a Calității Vieții al Academiei Române, a completat perspectiva Valentinei Rujoiu. Sub titlul „Dincolo de frică: Prevenirea violenței de gen între cadrul legislativ, realitatea socială și responsabilitatea instituțională”, Simona a adus în fața publicului o perspectivă mai rar întâlnită în spațiul public: una riguroasă, bazată pe rezultatele numeroaselor cercetări științifice efectuate de-a lungul carierei sale în domeniul violenței domestice și transmiterii intergeneraționale a traumei.

A vorbit despre femicid nu ca incident, ci ca proces, accentuând faptul că este necesară o schimbare de perspectivă în abordarea cazurilor de violență domestică prin înlocuirea întrebărilor de tipul: „Cum s-a întâmplat asta?” cu „Cum a devenit posibil?”

Totodată, atât Simona Mihaiu, cât și Valentina Rujoiu au evidențiat caracterul global al cazurilor de femicid și violență domestică, Simona accentuând faptul că datele oficiale sunt subevaluate sistematic, în condițiile în care statisticile surprind incidentul final, dar nu și traiectoria de violență care îl precede.

Psihologic vorbind, frica poate fi identificată și chiar localizată unde se manifestă ea în corpul nostru, iar acest lucru ajută la o mai bună gestionare a acesteia. Florentina Niculescu, psiholog clinician și psihoterapeut cu formare în psihoterapie integrativă, a invitat participantele la un exercițiu practic prin care le-a condus către explorarea sentimentului de siguranță, astfel încât să simtă această senzație, iar din acest spațiu al siguranței ca resursă a pendulat către frică. Scopul exercițiului a fost armonizarea cu interiorul nostru, apelând la resursele noastre interioare pentru ca astfel să ne dăm seama că avem toate resursele necesare pentru a gestiona corect frica.

Ediția specială Fearless s-a încheiat cu prezența carismatică a Cynthiei Loris, artista vizuală care a găsit forța interioară de a ieși dintr-o relație abuzivă, prin transpunerea trăirilor dureroase - în urma acestei experiențe paralizante, în artă.

În cadrul secțiunii Povești de viață inspiraționale, Cynthia a purtat participantele prin universul aproape tangibil al mesajului transmis de lucrările sale, acestea experimentând emoții complexe, de la senzația de singurătate la cea de durere, chiar umilință. Iar mai presus de toate, inspirate de forța și notele de umor sarcastic ale Cynthiei, au putut, astfel, aprecia și înțelege mai profund, cum se vede viața prin ochii persoanei care trece prin astfel de situații, dar și cât de important este ca, în pofida, lipsei de sprijin și înțelegere a celor din jur, să găsești acel fir care te conduce către salvarea ta și a celor dragi.

S-au adresat întrebări din public, s-a discutat, s-a zâmbit și apreciat fiecare clipă petrecută la Fearless.

Mulțumim tuturor celor care au ales să petreacă o după-amiază de sâmbătă alături de noi, mulțumim invitatelor noastre minunate, care au înțeles importanța și miza unui astfel de demers și, nu în ultimul rând, mulțumim partenerilor noștri care au adus un plus de zâmbet tuturor celor care au participat la Her Space Festival Romania – Fearless, Special Edition:

• Sabon

• Laura Baldini

• Saforelle

• Kafune

Mulțumim:

• MINDSPACE Victoriei

• News Edge, pentru că ne-au ajutat să ajungem la cât mai mulți oameni cu mesajul Fearless

• Asociația Supereroilor pentru că chiar asta sunt, niște supereroi.

Pe curând!

*Articolul integral a fost publicat pe blogul Her Space Festival Romania

Născută în Japonia, Ayako Funatsu a ajuns pentru prima dată în România în anii ’90. A fost atrasă de descrierile dintr-un ghid turistic despre ospitalitatea românilor. În 2000, a decis să se stabilească aici definitiv, îndrăgostindu-se de cultura și oamenii locului. În România, a fondat „Origami & Paper Flowers Natsuko”, o afacere de nișă prin care creează aranjamente florale handmade din hârtie specială washi, pictată manual și adusă din Japonia.

Stilul său este unic, îmbinând tehnici japoneze și americane, diferit de origami tradițional. Dincolo de artă, Ayako s-a apropiat profund de tradițiile românești: coase ii, citește poeziile lui Eminescu și face parte din comunitatea „Domnițe cu altițe”, fiind singura străină acceptată în acest grup dedicat portului popular.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ce caută o japoneză în România?

9 din 10 români ar alege Japonia cu ochii închiși, dar tu ne-ai spus în interviul din octombrie 2025, de la festival, că aceasta este identitatea ta.

Ayako Funatsu: Iubesc România foarte mult. După a patra vizită în această țară, m-am întrebat: oare cum ar fi dacă m-aș muta în România în loc să rămân în Japonia?! În următorul an, am venit aici să caut de lucru. Nu uit niciodată acea zi din februarie 1999, când eram încă acolo și am primit de la o firmă românească oferta de angajare. Trei luni mai târziu, am plecat din Japonia, definitiv.

Privind în urmă, toate trăirile și experiențele mele de 25 de ani în România m-au făcut să mă gândesc că nu am ajuns pe pământul românesc din întâmplare. Fiecare om evoluează în ritmul lui. În cazul meu, cred că aveam nevoie de România și de români pentru creșterea sufletului meu.

De multe ori m-am întrebat dacă și în alte țări se găsește ospitalitatea pe care o au românii. Eu, una, nu am găsit ceva asemănător. Mi-au confirmat acest lucru și alți străini cu care m-am întâlnit de-a lungul timpului.

Românii acceptă străini să trăiască în țara lor. Acceptă și respectă alte culturi și nu-i lasă să se simtă străini. Ei mai spun despre străinii care stau mult timp în România că sunt de-ai lor. Un popor incredibil! Din punctul meu de vedere, sunt sinceri și onești. Contactul cu ei îmi umple inima de căldură și bucurie. Simt că aș vrea să devin și eu un om mai bun, asemeni lor.

Vreau să vă mai spun un lucru: românii sunt inventivi și se descurcă în orice situație. Am învățat de la ei că, atunci când ai nevoie de ceva, poți inventa din ce ai la îndemână. Acest mod de gândire m-a ajutat de multe ori în situații mai dificile, mai ales de când am ales calea antreprenoriatului. Acum știu că mă pot descurca cu ce am și nu mi-e frică de nimic. România mă inspiră și îmi îmbogățește viața. Mulțumesc mult, sunt recunoscătoare pentru asta!

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ți-ai început povestea românească într-un mod cu totul neobișnuit: un articol într-un ziar din Japonia, un rucsac și un tren CFR. Dintre toate locurile din lume, ce te-a făcut să alegi România?

Ayako Funatsu: Primele lucruri care îmi vin în minte sunt: oamenii buni la suflet și ospitalitatea lor, peisajele de aici. Acestea mă duc mereu cu gândul la ceva ce am uitat demult și am regăsit aici. În 1995, când am venit aici pentru prima dată, pur și simplu, am uitat de toate țările vizitate înainte. Am simțit un mare entuziasm și ceva din interiorul meu care îmi spunea să rămân aici. Și așa am făcut.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Faci parte din comunitatea „Domnițe cu altițe” și ești singura sau una dintre puținele străine din grup. Cum ai descoperit ia românească și ce te-a atras la ea?

Ayako Funatsu: Ia românească am descoperit-o în urmă cu aproape 6 ani, când m-am alăturat grupului „Domnițe cu altițe”, fondat de dna. Mihaela Chilian.

„Domnițe cu altițe” este o comunitate frumoasă și elegantă formată din iubitoare și purtătoare de straie românești. Ele organizează evenimente unice, memorabile și de neuitat pentru membre. Doamnele din această comunitate sunt și colecționare de costume tradiționale autentice, care au o vechime de zeci sau peste 100 de ani. Participând la evenimentele lor și învățând despre costume tradiționale de la membrii, am de fiecare dată senzația că această experiență mi-a permis să ating un pic rădăcina poporului român.

Ia este identitatea națională a românilor și este alături de noi pentru a ne înfrumuseța viața în continuare. Din punctul meu de vedere, acest veșmânt se potrivește pentru orice ocazie. Pentru mine, ia este o prietenă de-a mea de care nu mă pot despărți.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ne-ai spus în interviul de la festivalul nostru din luna octombrie că lucrezi la o ie. Cât durează să faci o ie și ce înseamnă pentru tine tot acest proces?

Ayako Funatsu: Pentru prima ie - un model din zona Mehedinți - a durat 1 an și 2 luni să o lucrez, cu ajutorul îndrumătorului meu - dna. Mara și al doamnelor din grupul ei de șezătoare.

A doua mea ie - un model oltenesc, doar cu paiete și margeluțe - a durat fix 5 luni. Anul acesta am început 2 modele, simultan! Până la Crăciun voi termina una și pe cealaltă, un model din zona Muscelului, sper că o termin în 2 ani.

Trebuie să menționez că atunci când sunt acasă nu fac nimic altceva decât să cos la ie! Altfel, nu o termin niciodată. Dar îmi place atât de mult ceea ce fac, încât nu îmi vine să mă opresc din cusut.

Pentru mine, a coase o ie este bucuria de a trăi. De când am început să lucrez la ia de Muscel, simt că parcă a coase o ie reprezintă întreaga viață a unui om. Viața noastră nu se desfășoară în linie dreaptă. Este o suită de urcușuri și coborâșuri și așa este și procesul de a face o ie.

Când cos o ie azi, merge bine și repede, dar a doua zi merge încet. Mai apar și greșeli și trebuie să descos și o iau de la capăt. Nu iese nicio ie peste noapte. Ea trebuie îngrijită și necesită dedicație o perioadă lungă de timp. De aceea, din experiența mea, a coase o ie ne învață cum e adevărata noastră viață.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ce ai vrea să înțeleagă românii despre modul în care un străin ajunge să iubească această țară?

Ayako Funatsu: Ospitalitatea românească nu se găsește în alte țări! Cred că fiecare român este născut cu această ospitalitate în sânge. Acest lucru ne reamintește ce am uitat noi demult.

Totodată, eu cred că România are potențialul de a deveni un hub al artei. Tot ce este legat de artă pornește din România, din punctul meu de vedere. Mai mult, am început să simt că nu este vorba despre artă, ci și de modul de a trăi și privi viața. România îi inspiră pe străini și îi sprijină să meargă pe drumul lor. Este o țară incredibilă. Mulțumim pentru că există această țară pe Terra.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Care e preparatul românesc de care te-ai îndrăgostit și pe care l-ai recomanda oricărui japonez care ajunge aici?

Ayako Funatsu: Enumăr doar câteva...

• Felul întâi: ciorba de perișoare sau supa de pui cu găluște, salata de vinete, pâinea de casă;

• Felul principal: sarmalele cu mămăligă sau varza a la Cluj;

• Desert: papanași sau prăjitura Doboș!

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ce îți lipsește cel mai mult din Japonia și ce ai aduce de acolo, simbolic, în viața ta din România?

Ayako Funatsu: Sincer, nu-mi lipsește nimic….

Ayako Funatsu este un exemplu de punte culturală între Japonia și România. Reușește să îmbine rafinamentul nipon cu tradițiile românești și să creeze o poveste de viață unică.

Mulțumim, Ayako!

*Articol publicat pe blogul Her Space Festival Romania

Interviul de mai jos deschide o conversație necesară despre cum arată, din interior, o relație care se degradează și ce înseamnă, în mod real, drumul spre eliberare.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Întrebarea care apare cel mai des în cazurile de abuz este: „De ce nu ai plecat?”. Puțini iau în calcul că uneori nu ai unde pleca sau cu ce să o iei de la capăt. Cum se simte această întrebare atunci când ești tu cea căreia i se adresează și ce crezi că nu înțeleg oamenii din afară despre realitatea unei astfel de situații?

Cynthia Loris: De ce nu ai plecat? De ce ai stat? De ce ți l-ai luat? De ce ai mai făcut și un copil cu el? Dar tu nu ai văzut cum e?

Cred că din afară pare simplu: o ușă, o geantă, un copil luat de mână și gata, ai scăpat. Dar din interior, ușa aceea este încuiată. Este frică. Este rușine. Este lipsa banilor. Sunt întrebări: „unde dormim și ce mâncăm mâine? Unde îmi sunt actele? Este copilul. Sunt amenințările. Este vocea lui în capul tău, după ce ți-a spus suficient de mult timp că nu poți, că nu valorezi nici un scuipat, că ești o amărâtă sărăntoacă cu hainele ponosite pe care nu o va crede nimeni.

Și mai este ceva ce se înțelege foarte greu din afară: nu te îndrăgostești de abuz. Te îndrăgostești de o poveste. De omul de la început. De promisiune. De ceea ce crezi că el poate deveni lângă tine și de ceea ce crezi că tu poți deveni lângă el. Te îndrăgostești de posibilitate, nu de rană.

Apoi, când lucrurile se schimbă, nu vezi imediat abuzul în forma lui clară. Îl explici. Îl scuzi. Îl aștepți să treacă. Îți spui că poate a fost doar o zi rea, o perioadă grea, o traumă a lui, o greșeală, o criză. Și uneori rămâi nu pentru că ești slabă, ci pentru că încă încerci cu toată ființa ta să salvezi povestea în care ai crezut. Pentru că ai investit viață în ea.

Pentru mine, plecarea nu a fost un gest spectaculos de curaj. A fost un proces. Uneori curajul arată foarte mic: să spui cuiva adevărul, să cauți un document, să începi să strângi dovezi care să îți arate în primul rând ție că este gravă situația, să ceri bani, să recunoști în sinea ta că ceea ce trăiești nu este iubire. Să înțelegi că loialitatea față de tine și față de copilul tău trebuie să devină mai mare decât loialitatea față de o promisiune care te distruge.

Aș vrea ca întrebarea să nu mai fie „De ce nu ai plecat?”, ci „Ce ți-a lipsit ca să poți pleca în siguranță?”. Pentru că atunci nu mai judecăm femeia, atunci începem, în sfârșit, să vedem sistemul, izolarea, dependența, frica și toate mecanismele invizibile care o țin acolo.

Eu nu vreau milă. Nu spun povestea asta ca să fiu privită ca o victimă. O spun pentru că multe femei încă trăiesc cu impresia că ele sunt defecte. Că ele au greșit, că ele au provocat, că ele au stat prea mult, că ele trebuiau să știe mai bine.

Iar eu am înțeles, greu, dar definitiv: nu eu eram defectă. Situația era violentă. Relația era greșită. Privirea prin care ajunsesem să mă văd era stricată.

Și din acel moment începe ieșirea reală: nu doar dintr-o casă, ci din rușine. Din vină. Din povestea în care ai fost făcută să crezi că meriți mai puțin.

Nu am plecat târziu. Am plecat atunci când am putut să plec vie, lucidă și cu suficientă putere cât să nu mă mai întorc.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Au existat perioade în care nu aveai ce mânca decât mere. Ai fost alegată în casă și ai căzut pe scări, gravidă fiind, încercând să scapi de amenințare. Când te-ai dus să-ți scoți certificatul de la IML, nu ai avut destui bani, chit că este 38 de lei. Ce doare mai mult în aceste cazuri: încerderea înșelată, violența sau umilința?

Cynthia Loris: Cred că nu există o ierarhie simplă între încrederea înșelată, violență și umilință. Ele nu vin separat. Vin împreună și te desfac pe dinăuntru în moduri diferite.

Violența te sperie. Încrederea înșelată te rupe. Dar umilința are ceva aparte, pentru că te obligă să îți vezi viața redusă la calcule imposibile.

Faceți un exercițiu simplu: împărțiți 200 de lei la 30 de zile. Apoi împărțiți suma la două persoane. O mamă și un copil. Atât era bugetul zilnic. Nu vorbim despre „strâns cureaua”. Vorbim despre supraviețuire.

Apoi mai faceți un exercițiu: imaginați-vă că ați născut, că aveți nevoie de luni de zile ca să vă recuperați fizic și că nu puteți pur și simplu să vă ridicați și să mergeți la serviciu. Iar al treilea exercițiu este poate cel mai dur: cu cine lași un sugar când nu ai pe nimeni? Cum te angajezi când nu ai loc la creșă? Și cum primești loc la creșă dacă nu ești deja angajată?

Din afară, 38 de lei pentru un certificat IML pot părea o sumă mică. Dintr-o viață stabilă, cu salariu, familie, prieteni, card în portofel și o plasă de siguranță, 38 de lei par aproape nimic. Dar când ești singură, cu un copil, fără sprijin real, acei 38 de lei pot fi diferența dintre a putea demonstra ce ți s-a întâmplat și a rămâne din nou fără voce.

Asta nu se vede suficient când vorbim despre abuz: distrugerea financiară. Nu este doar violență fizică sau psihologică. Este și felul în care ajungi să nu mai ai bani de mâncare, de acte, de transport, de medic, de plecare, de dreptate. Că nici bijuteriile pe care ți le-ai cumpărat când încă aveai o viață, nu ți le mai poți amaneta, pentru că el deja a facut-o.

Sărăcia devine o cușcă. Și, uneori, lumea se uită la femeia prinsă acolo și o întreabă de ce nu zboară.

Ce m-a durut cel mai mult? Nu doar violența. Nu doar trădarea. M-a durut lipsa de empatie. Ușurința cu care oamenii judecă fără să încerce măcar să intre, pentru câteva secunde, în realitatea celuilalt. Dar cel mai dureros moment a fost acela în care am înțeles că sunt cu adevărat singură. Că eu și fiul meu nu eram salvați de nimeni. Că nu exista o rețea invizibilă care să ne prindă dacă mai cădeam o dată.

Și, paradoxal, din acel moment a început și forța mea.

Pentru că atunci când înțelegi că nu vine nimeni, se întâmplă ceva în tine. Nu devii rece. Nu devii de piatră. Dar devii foarte clară. Înțelegi că trebuie să te ridici nu pentru că e frumos, nu pentru că e inspirațional, ci pentru că viața copilului tău și viața ta depind de asta.

Acolo am înțeles ceva esențial: eu și fiul meu nu suntem ai nimănui. Ne aparținem nouă.

Și din clipa aceea, ceva s-a schimbat definitiv. Nu mai eram doar o femeie rănită. Eram o mamă care nu mai putea fi doborâtă. Devenisem un munte. Un ocean. O planetă.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Cât de jos poate ajunge un om până să nu se mai recunoască? Care a fost momentul în care ai simțit că te-ai pierdut complet?

Cynthia Loris: Pentru mine, momentul în care am simțit că m-am pierdut complet nu a fost în mijlocul furtunii. A fost după ce am plecat. Când s-a așternut liniștea. Atunci, în liniștea aceea, am început să îmi aud din nou gândurile și am realizat cât de departe eram de mine.

Când am vrut să râd și nu am mai putut. Când am vrut să plâng și m-am simțit secată. Când am vrut să iubesc și mi-am dat seama că, înainte să ajung cu adevărat la cineva, eu deja mă pregăteam să spun la revedere.

Cred că acela a fost cel mai greu: nu faptul că sufeream, ci faptul că nu mă mai recunoșteam în reacțiile mele. Nu mai ceream nimic. Nu mai așteptam nimic. Nu mai aveam nevoie de nimeni și de nimic de la nimeni. De aceea mi-a fost și atât de ușor să plec din țară ulterior, cu 2 valize, să las totul în urma.

M-am simțit pierdută în momentul în care am înțeles că nu mai eram doar rănită. Eram retrasă din propria mea viață, dar și din viețile celor de care îmi era atât de dor și care nu mă mai vedeau.

Acela este unul dintre efectele cele mai subtile ale abuzului: nu îți ia doar liniștea. Îți ia reflexul firesc de a te simți vie, de a te deschide, de a avea încredere că bucuria mai poate veni fără să fie pedepsită.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: În acel punct, mai reacționezi sau intri într-un fel de blocaj? Cum arăta pentru tine acel moment?

Cynthia Loris: Cred că ambele se pot întâmpla în același timp. Pe dinafară, poate părea că reacționezi: te ocupi de copil, te ridici dimineața, faci mâncare, cauți soluții, mergi mai departe. Dar pe dinăuntru poți fi într-un blocaj foarte profund.

Pentru mine, blocajul nu a arătat ca o oprire totală. Nu mi-am permis să mă opresc. Aveam un copil care avea nevoie de mine. Așa că am găsit o altă formă de a vorbi.

Am început să lucrez. Să fac tablourile, colajele. Așa au apărut „fetele mele”, lucrările care au început să spună ceea ce eu încă nu puteam spune în cuvinte.

Cred că arta a fost primul loc în care am început din nou să respir. Nu am vorbit imediat despre tot ce trăisem. Dar am lipit, am rupt, am recompus, am desenat, am plâns, am urlat, am dansat, am pus fragmente unele lângă altele. Și, încet, am început să mă aud. Să mă văd.

Fetele mele m-au înconjurat. Au făcut zid în jurul meu, acolo, pe pereți. M-au ascultat fără să mă întrebe de ce am stat, de ce nu am plecat mai repede, de ce nu am fost mai puternică, de ce sunt săracă și neîngrijită, singură cu un copil după mine. Ele nu m-au judecat. Au fost acolo.

Au fost martore la singurătatea mea, dar și la bucuria mea. Ele erau acolo când fiul meu a făcut primii pași. Când a spus prima dată „mama”. Când a desenat prima dată. Când ne adormeam unul pe altul seara, extenuați, dar împreună.

Într-un fel, arta mea nu a apărut doar din durere. A apărut și din nevoia de a avea martori. Dacă familia, lumea, sistemul sau ceilalți nu erau acolo, lucrările mele erau. Ele țineau minte pentru mine. Ele păstrau dovada că am existat și în acea perioadă, nu doar am supraviețuit.

Așa am început să ies din blocaj: nu printr-un gest mare, spectaculos, ci prin fragmente. Prin fiecare colaj. Prin fiecare lucrare pe care o aduceam la viață, mă aduceam puțin și pe mine înapoi.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: După abuz, rămâne o voce care nu pleacă: vinovăția. Te-ai invinovățit într-un fel? Cum te-ai desprins de gândul ăsta?

Cynthia Loris: La început, da. M-am învinovățit, însă nu pentru că eram vinovată, ci pentru că ajunsesem să îmi vorbesc cu vocea celorlalți. Mă priveam prin ochii celor care întreabă „de ce ai stat?”, „de ce nu ai plecat?”, „cum de ai ajuns acolo?”, „de ce nu ai știut mai bine?”.

Asta face victim blaming-ul: mută reflectorul de pe violență pe femeia care a supraviețuit violenței. Și atunci începi să te judeci tu înainte să te judece ceilalți. Începi să îți faci proces în mintea ta, de parcă tu ai fi fost problema.

M-am desprins de vinovăție când am înțeles că nu eu trebuia să îmi cer iertare pentru felul în care am supraviețuit. Că nu eu trebuia să fiu pusă sub semnul întrebării. Nu fragilitatea mea și a fiului meu erau problema, ci violența, izolarea și rușinea în care ajunsesem să trăiesc.

M-am desprins când am început să îmi recuperez privirea mea asupra mea. Din ochii lui. Din ochii celor care judecă din afară. Și prin ochii mei am văzut, poate pentru prima dată, nu o femeie vinovată, ci o femeie care făcuse tot ce putuse ca să rămână întreagă.

Acolo s-a schimbat totul.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Toată lumea vorbește despre „vindecare”, dar realitatea e mai complicată. Ce nu se spune despre procesul de refacere?

Cynthia Loris: Eu i-aș spune cicatrizare, nu vindecare. Despre asta se vorbește uneori prea frumos, prea curat, aproape estetic. Ca și cum ar fi un drum drept: ai plecat, ai înțeles, ai plâns, ai iertat, ai renăscut. WOW, ce puternică esti!

În realitate, este un proces murdar și extrem de dezordonat.

Cicatrizarea înseamnă uneori să funcționezi impecabil în exterior și să fii încă înghețată pe dinăuntru. Înseamnă să ai zile în care crezi că ești bine și apoi un sunet, o frază, un ton, o ușă trâtită de vânt, o jucărie aruncată în perete de copil, o privire să te trimită înapoi într-un loc din care credeai că ai scăpat.

Nu se spune suficient că după abuz nu trebuie doar să pleci de lângă un om. Trebuie să pleci și din felul în care acel om te-a învățat să te vezi. Trebuie să reconstruiești încrederea în tine, în corpul tău, în alegerile tale, în instinctele tale. Trebuie să înveți din nou să nu îți ceri scuze pentru existența ta. Este ca și cum ai supraviețuit unui teribil accident și acum trebuie să începi din nou să mergi.

Pentru mine, cicatrizarea nu a fost un concept mare, ci doar unul foarte concret. A fost o zi în care am râs din nou. O seară în care fiul meu a adormit lângă mine și am simțit că, măcar pentru câteva ore, suntem în siguranță. A fost primul lui „mama”. Primii lui pași. Primele mele colaje. Primele lucrări pe care le-am pus pe pereți ca să nu mă mai simt singură.

Nu a venit ca o lumină mare, ci pe fragmente. Exact ca în colaj. O bucată de curaj aici, o bucată de liniște acolo, o bucată de voce, o bucată de corp, o bucată de încredere.

DAR, ca în orice traumă profundă, trebuie să îți îngrijești cicatricele tot restul vieții, să le poți cu demnitate, să le mângâi și să le ierți când altora le provoacă dezgust sau repulsie. Sau când alții le vor folosi împotriva ta.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Frica te ține pe loc, dar și te învață să supraviețuiești. Tu, care ești o pasăre Phoenix, ce le-ai spune femeilor care suportă abuzuri, care trec prin clipe cumplite, fără resurse și fără ieșire aparentă, să-și găsească un nou drum și o voce?

Cynthia Loris: Le-aș spune, în primul rând: nu ești defectă, nu ești slabă și nu ești vinovată pentru că ți-a fost frică.

Știu că din afară lumea vrea soluții simple și rapide. Dar când ești în abuz, frica îți organizează viața: banii, pașii, tăcerile, copilul, respirația. Și de multe ori nu ai nevoie de judecată, ci de informație, bani, sprijin și timp ca să poți acționa în siguranță.

Violența nu este doar fizică. Este și emoțională, socială, financiară, sexuală. Uneori nici nu îți dai seama că ești în abuz, pentru că ai fost obișnuită să numești controlul „grijă”, gelozia „iubire”, izolarea „familie” și frica „normalitate”.

Și le-aș mai spune ceva foarte important: o femeie are nevoie de ajutor nu doar ca să plece, ci mai ales după ce pleacă. Atunci începe partea grea, concretă: dovezi, acte, poliție, procese, bătălia pe custodie, siguranță, bani, copil, locuință, muncă, refacere. Atunci ai nevoie de oameni care să nu te lase singură.

Să strângă dovezi, dacă o pot face în siguranță. Să salveze mesaje, fotografii, documente și date în cloud sau într-un loc sigur sau să le transmită spre păstrare unei persoane de încredere. Să țină un jurnal, nu doar ca dovadă, ci ca să își păstreze claritatea minții atunci când realitatea îi este negată. Să facă înregistrări. Să ceară certificat medico-legal acolo unde este cazul. Să se informeze despre formele de abuz. Să ceară ajutor specializat, sprijin psihologic, consiliere juridică, sprijin de la angajator, de la oameni de încredere.

În România există și linia națională gratuită 0800 500 333, disponibilă 24/7 pentru victimele violenței domestice, discriminării, hărțuirii sexuale și traficului de persoane.

Nu spun asta ca pe o listă rece de pași, ci pentru că supraviețuirea are nevoie mai ales de o strategie clară. Nu este suficient să îi spui unei femei „pleacă”. Trebuie să o ajuți să poată pleca, să poată rămâne plecată și să își poată reconstrui viața după.

Vocea nu se întoarce dintr-o dată. La început poate fi doar un gând mic: „Nu merit asta.” Apoi devine: „Am nevoie de ajutor.” Apoi devine drum.

Asta le-aș spune: începeți cu cel mai mic gest care vă redă vouă însevă. Nu trebuie să vă reconstruiți toată viața într-o zi. Dar aveți dreptul la o viață în care să nu vă mai fie frică să respirați.

Eu am fost numită pasăre Phoenix, dar adevărul este că nu te simți Phoenix când arzi. Când ești în foc, nu e nimic poetic. Doare, sperie, rupe. Abia mai târziu, când începi să te ridici, înțelegi că nu ai fost doar cenușă. Ai fost material viu.

***

Cu Cynthia Loris vă puteți întâlni pe 16 Mai, la MINDSPACE Victoriei, la FEARLESS - ediția specială a HER SPACE FESTIVAL ROMANIA. Descoperă mai multe despre agenda evenimentului, aici.

Mulțumim, Cynthia!

*Articolul a fost publicat pe blogul Her Space Festival Romania

Cu o experiență vastă în cercetarea și intervenția în cazurile de violență domestică, Valentina vorbește cu luciditate, empatie și rigoare despre realitățile pe care multe femei le trăiesc în spatele ușilor închise și despre ce putem face (individual și colectiv) pentru a construi un mediu în care siguranța, educația și curajul să devină norme, nu excepții.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Studiile arată că multe femei nu cer ajutor în relațiile abuzive. Care sunt principalele bariere - culturale, emoționale sau instituționale - care le împiedică să facă acest pas?

Valentina Rujoiu: Una dintre bariere este reprezentată de prezenţa mentalităţii de tip patriarhal iar societatea românească este tributară socializării în funcţie de gen. Încă există bărbaţi şi femei care consideră violenţa în familie ca reprezentând un fapt obişnuit. Iată de ce, de multe ori, abuzul partenerei are un caracter anticipat şi devine un fapt normalizat. Bineînţeles că în acest stil de gândire se încadrează o palmă, ameninţările, “pentru a-i băga minţile în cap”, ridicatul vocii.

Sunt forme discrete ale abuzului fizic şi psihologic care reprezintă primele semne în ceea ce înseamnă escaladarea diferitelor abuzuri în intensitate şi frecvenţă şi instalarea unei ciclicităţi a formelor de manifestare care îngreunează mult decizia partenerei de a solicita suport social formal. Deoarece sunt alternate momentele de agresivitate şi violenţă cu cele de linişte şi bunăvoinţă, multe femei speră că partenerul îşi va reconsidera comportamentul şi atitudinea şi revin în relaţia agresivă şi violentă. Studiile de specialitate menţionează că multe femei se întorc în relaţia agresivă de aproximativ 9 ori până iau decizia să părăsescă definitiv partenerul.

Din păcate, o parte dintre furnizorii de servicii sociale nu au formare şi nu cunosc, în profunzime, etiologia violenţei intime. Le pot oferi victimelor o intervenţie de tip informativ cu privire la serviciile la care pot apela, tipurile de consiliere de care pot beneficia. Mulţi dintre aceşti furnizori nu înţeleg motivele pentru care multe dintre femei se întorc în relaţie şi se consideră neputincioşi învinovăţind, la rândul lor, victima sau o blamează pentru că a solicitat, tardiv, intervenţie.

Pe de altă parte, reţeaua de servicii sociale destinată cazurilor şi problematicii generată de violenţa domestică este subdimensionată iar calitatea acestor servicii nu este corespunzătoare şi nu se pliază pe nevoile cu care victimele se confruntă. Pe de o parte sunt vizate formarea specialiştilor iar pe de altă parte centrele destinate acestui grup vulnerabil nu acoperă solicitările.Totodată, nu este creată o reţea de servicii care să includă suficiete locuinţe sociale destinate acestei categorii vulnerabile.

O femeie victimă a violenţei partenerului, care are şi copii, poate avea nevoie de o perioadă cuprinsă între 2-6 ani (contează mult şi vârsta copiilor) până se poate reintegra social, psihologic, economic. Chiar dacă aceste aspecte sunt stipulate din punct de vedere legislativ, din punct de vedere pragmatic şi instrumental au un caracter rudimentar. Cele câteva ONG-uri care oferă servicii integrate, în conformitate cu toată această constelație de nevoi biopsihosociale acestor femei victime, nu pot soluţiona multitudinea de cazuri. Parteneriatul public-privat funcţioneză punctual.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ce mecanisme psihosociale ați observat că mențin violența în relații și cum pot fi acestea depășite?

Valentina Rujoiu: Mediul familial este responsabil de ceea ce specialiştii din domeniu numesc învăţare socială sau transmiterea, din generaţie în generaţie, a comportamentelor violente. Agresivitatea este înnăscută, iar comportamentul violent este dobândit / învăţat social. Încă din anul 1963, Albert Bandura, împreună cu ai săi colaboratori, (vezi celebrul experiment realizat cu minori preşcolari şi păpuşa Bobo) a demonstrat tendinţa copiilor preşcolari de a imita şi, ulterior, de a adopta manifestările şi comportamentele agresive şi violente ale adulţilor.

Pe de altă parte, sunt studii care susţin că învăţarea socială este valabilă pentru 2/3 în cazul adulţilor care au fost victime sau martori ale/ai violenţei în copilărie. Procentul care nu perpetuează astfel de comportamente fie se încadrează în acea categorie care refuză, vehement, să adopte astfel de patternuri, fie au primit suport social informal şi formal şi au reușit să iasă din acest cerc vicios.

În analiza mediului familial responsabil de această cultură a violenţei domestice este necesar să ne raportăm la un concept introdus de Eleonor Walker în 1984: neajutorare dobândită sau neajutorare învăţată. Se explică, astfel, dinamica dintre victimă şi agresor în contextul în care victima exercită un control indirect asupra partenerului agresiv prin învăţarea comportamentelor imprevizibile exercitate de către agresor şi adaptarea acțiunilor pe care victima le întreprinde în acord cu manifestarile partenerului violent.

Altfel spus, victima anticipează orice schimbare negativă pe care partenerul o poate manifesta, iar în momentul în care acest lucru nu se întâmplă, se autoînvinovăţeşte. Este un model de dinamică victimă-agresor specific acelor familii/societăţi în care se cultivă socializarea în funcţie de gen.

Se adaugă, în acest tablou, impactul pe care îl generează emoţii precum jenă, ruşine şi vinovăţie în a exterioriza situaţia cu care se confruntă şi de a nu expune “rufele murdare” în exteriorul familiei.

Alte emoţii şi stări precum teamă, frică, groază le poate împiedica să solicite ajutor, dublate de anxietatea faţă de necunoscut, şi, mai ales, răzbunarea pe care o poate manifesta, ulterior, agresorul. Această pasivitate învăţată de către femeia victimă este eliminată în momentul în care primeşte ajutor specializat şi când familia extinsă, prietenii, vecinii o susţin în demersul de a îşi redobândi stima de sine şi controlul asupra propriei vieţi. Iată de ce, această neajutorare învăţată poate fi şi un mecanism de adaptare al femeii pe care îl utilizează în contextul epuizării tuturor variantelor considerate oportune până la identificarea unei soluţii corespunzătoare.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Care sunt cele mai frecvente forme de abuz în relațiile intime și cum se manifestă ele, dincolo de stereotipurile populare?

Valentina Rujoiu: Cel mai frecvent abuz este cel psihologic şi emoţional. Mă refer la acele strategii ce vizează privarea victimei de a-şi îndeplini nevoile şi dorinţele personale, folosirea intimidărilor, injuriilor, ameninţărilor. Vorbim practic de nişte etape ale abuzului psiho-emoţional.

În prima etapă se instaurează frica. Victimele trăiesc permanent într-o stare de nesiguranţă faţă de producerea unui atac care implică abuz fizic cu efecte directe asupra propriei persoane sau asupra victimelor colaterale (copii, animale de companie, persoana adultă din familie care este vulneranbilă). Frica, odată cronicizată generează apariţia panicii şi a stării de teroare pe care femeia le manifestă în preajma partenerului. Ele sunt responsabile, în anumite cazuri, de ceea ce numim depersonalizarea victimei şi transformarea acesteia într-o marionetă care are ca obiectiv major satisfacerea doleanţelor pertenerului violent.

De cele mai multe ori, în această etapă, multe dintre femeile victime devin conștiente de relele tratamente la care sunt supuse, însă modelele de comportament învăţate social şi fundamentate pe asimilarea rolurilor de gen le determină să continue relaţia.

Familia şi prietenii ar trebui să fie atenţi la starea emoţională şi la reacţiile pe care femeia le are atunci când vorbeşte despre partener sau să fie atenţi la stilul de relaţionare-interacţiune dintre cei doi. Mare atenţie dacă în prezenţa rudelor, prietenilor, copiilor, partenerul consideră că este oportun să o blameze şi “să o facă de ruşine pentru a-i da o lecţie”.

O formă distinctă de manifestare a abuzului emoţional şi psihologic este reprezentată de actele de agresiune şi manifestările violente faţă de bunurile personale ale femeii, în raport cu prezenţa minorilor sau faţă de animalele de companie cu care victima a stabilit diferite forme de ataşament. Chiar dacă femeia nu este rănită în plan fizic, obiectivul partenerului agresiv este de a îi produce răni emoţionale şi de a exercita un control total asupra capacităţii acesteia de a reacţiona prin ameninţarea că dacă se revoltă este responsabilă de reacţiile şi consecinţele care vor urma.

Un alt semnal demn de luat în considerare este reprezentat de obstrucţionarea independenţei financiare, controlul banilor şi al cheltuielilor, împiedicarea femeii de a munci, dacă aceasta îşi doreşte acest demers, refuzul partenerului de a contribui la bugetul comun, inaccesarea de către femeie a propriilor resurse (economii, salariu, donaţii etc.). Sunt forme de manifestare ale abuzului economic dublat de forme de şantaj şi de intimidare.

Nu în ultimul rând, două tipuri de abuzuri, social şi cybernetic, pot reprezenta semnale de avertizare care, iniţial, pot fi camuflate în acte de grijă excesivă pentru siguranţa victimei, dorinţa de a oferi protecţie, dorinţa de a petrece cât mai mult timp împreună. Obiectivele urmărite de către partenerul agresor vizează izolarea victimei şi restrângerea interacţiunilor acesteia cu prietenii, vecinii, familia pentru a o face dependentă de el şi pentru a obţine un control total. Aşa se instaurează contextele care favorizează, ulterior, apariţia sindromului Stockholm (ataşamentul faţă de abuzator).

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ce impact au stereotipurile de gen asupra modului în care femeile percep violența și cer ajutor?

Valentina Rujoiu: Impactul este considerabil, deoarece stereotipurile de gen sunt fundamentate pe acele norme, valori sociale şi culturale care legitimează inegalitatea socială şi socializarea în funcţie de gen.

Din perspectivă patriarhală, controlul, dominarea şi abuzul partenerei/soţiei reprezintă forme de manifestare tipic masculine care sunt acceptate, tolerate şi cultivate de societate.

În acest fel, diferitele forme de abuz exercitate asupra femeii (fizic, sexual, economic, psihologic, social) sunt manifestate în special de acei bărbaţi care susţin şi percep modul de gândire şi acţiune de tip patriarhal ca reprezentând un drept al genului masculin. Prin urmare, violenţa exercitată împotriva partenerei are un caracter de normalitate şi este susţinută în contextul neraportării femeii la rolurile specifice unei culturi care promovează socializarea în funcţie de gen. Stereotipurile de gen reflectă o societate care promovează (manifest sau latent) criterii sexiste care sunt responsabile de o gândire conform căreia:

1. creşterea, supravegherea şi educarea copiilor este responsabilitatea totală a femeii;

2. asocierea idealului de masculinitate/virilitate cu promovarea unui comportament agresiv şi violent care “impune respect” şi este similar cu prezumţia conform căreia “bărbatul este capul familiei”.

Într-un astfel de sistem, femeia este socializată în raport cu rolurile de subordonare specifice nivelului individual, familial şi societal. Astfel se explică, într-un mod pragmatic, motivele pentru care o femeie, acceptă şi tolerează abuzurile partenerului.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Există diferențe între cum sunt percepute femeile victime în diverse culturi sau medii sociale? Ce putem învăța din aceste comparații?

Valentina Rujoiu: Violenţa întotdeauna va avea o componentă culturală prin care etiologia agresivităţii este explicată în contextul organizării sociale şi a transmiterii, din generaţie în generaţie, a acelor norme şi valori (scrise şi nescrise) care asigură dominarea şi supremaţia. Violenţa domestică se manifestă, în special, în cadrul societăţilor care se bazează pe principii stricte şi norme ce permit socializarea în funcţie de gen, mai mult decât în cele considerate democratice (cele în care se promovează egalitatea de şanse şi accesul la resurse în funcţie de capacităţile individuale).

Indiferent însă de tipul de organizare socială (colectivist sau individualist) şi de normele sociale există o cauză majoră care favorizeză violenţa intimă: raportul de putere dintre parteneri.

În acest context putem discuta de o tipologie a cuplurilor în care există diferite abuzuri. De exemplu, când ambii parteneri au acces egal la resurse, îşi exteriorizeată manifestările comportamentale în mod similar şi sunt, în egală măsură, iniţiatorii conflictului în cuplu.

Un alt exemplu include acele cupluri în care bărbatul domină în contextul normelor culturale care îi conferă autoritate, la care se adaugă investiţiile extrinseci pe care acesta le aduce în relaţie (relaţiile şi influenţa socială). În cazul în care femeia este cea care domină, premisele favorizante instaurării puterii sunt reprezentate de trăsăturile de personalitate şi investiţiile extrinseci (timpul petrecut în relaţie).

Aceste ultime două tipologii predispun către un nivel crescut al conflictului în cuplu şi implicit manifestarea violenţei intime.

Există şi cupluri în care resursele intrinseci şi extrinseci, respectiv iniţierea actelor conflictuale dintre parteneri aparţin, în funcţie de contextul favorizant, fie bărbatului, fie femeii. Aceste cupluri, chiar dacă au o dinamică în care sunt prezente diferite forme de abuz, consideră că au o viaţă normală. Această tipologie a fost identificată în anul 1986 de către Diane Coleman şi Murray Straus care au realizat un studiu în SUA pe un eşantion reprezentativ la nivel naţional alcătuit din 2143 de cupluri.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Multe femei simt rușine, vinovăție sau frică să vorbească despre experiența lor. Cum pot societatea și cei apropiați să sprijine depășirea acestor emoții și să încurajeze cererea de ajutor?

Valentina Rujoiu: Parafrazând acestă întrebare am putea spune: “De ce multe femei rămân într-o relaţie abuzivă?” Un răspuns extrem de sintetic se poate formula astfel: implicaţiile unei emoţii responsabile pentru apariţia şi cristalizarea unor ample dezechilibre cognitive, emoţionale şi comportamentale: ruşinea.

Pe de o parte, ruşinea este cauzată de conştientizarea faptului că partenerul nu are un comportament adecvat, suportiv. Pe de altă parte, ruşinea generează apariţia unui sentiment de inutilitate, mai ales când victima are manifestări afectuoase faţă de agresor iar acesta, de cele mai multe ori, le ignoră sau le respinge.

Ruşinea alimentează şi nevoia victimei de a identifica şi de a înţelege cauzele şi motivele responsabile pentru comportamentul agresiv şi violent al partenerului. De multe ori, victima are o falsă percepţie considerând că ea este sursa multor acţiuni negative ale partenerului (nu este o gospodină suficient de bună, nu îl înţelege, nu mai este atractivă, nu a ştiut cum să se comporte în anumite contexte, nu a ştiut să gestioneze comportamentul copiilor, nu amenajează locuinţa corespunzător, are aşteptări nerealiste, nu este suficient de feminină, nu îl atrage pe partener din punct de vedere sexual etc.)

Altfel spus, femeia victimă a violenţei partenerului îşi manifestă dorinţa de a nega relele tratamente aplicate de către partener şi îl percepe într-o manieră apopiată de ceea ce şi-ar fi dorit sau cum şi-a proiectat relaţia cu partenerul.

Este un tipar defensiv de raţionalizare (vorbim despre o explicaţie logică care este alimentată de argumente false sau o autopercepţie falsă a realităţii). Acest tipar logic reprezintă un mecanism de adaptare şi de control al anxietăţii responsabil de dependenţa pe care victima o are faţă de agresor şi nevoia stringentă de a menţine contactul/relaţia. Paradoxal, strategia cognitivă şi comportamentală a victimei îi conferă acesteia o senzaţie de control şi convingerea că tot ceea ce se întâmplă este efectul unei cauze concrete găsind justificare pentru comportamentul exercitat de partenerul agresor.

Astfel se explică, într-o manieră sintetică, refuzul multor victime de a solicita suport formal sau de a-şi părăsi relaţia. Cea mai mare greşeală pe care o pot face prietenii şi cunoştinţele unei persoane care trece printr-o astfel de situaţie este aceea de a o judeca şi de a o culpabiliza pentru că nu acceptă realitatea şi nu renunţă la partener. Aceste persoane nu cunosc copilăria victimei sau deţin informaţii punctuale, scoase din context.

Atunci când aceste persoane sunt membrii ai familiei sau prieteni foarte apropiaţi, comit erori de atribuire (deşi ştie trecutul victimei şi empatizează cu acesta, mecanismele cognitive şi adaptative sunt ale persoanei care este observator şi nicidecum actor). Comportamentul adoptat de către victime şi imposibil de înţeles de către ceilalţi îşi găseşte explicaţie în identificarea acelor scheme dezadaptative care s-au dezvoltat în copilărie. Responsabile pentru activarea unui disstres emoţional acut, aceste scheme generează efecte nedorite asupra întregii familii, îngreunând interacţiunea şi blocând dezvoltarea acceptării, a exprimării dorinţelor, nevoilor şi a autonomiei.

Iată de ce, persoanele apropiate de femeia victimă au un singur rol, extrem de important: să ofere acceptare şi susţinere necondiţionată şi să încurajeze victima să solicite suport de specialitate.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Cum putem, individual și colectiv, să construim un mediu în care femeile să se simtă în siguranță, să fie curajoase, să vorbească și să acționeze în propriul lor interes?

Valentina Rujoiu: La nivel individual, pot oferi suport real, concret doar acele persoane care au acces la informaţie şi înţeleg situaţia (măcar parţial prin ceea ce trece o femeie victimă a diferitelor forme de abuz exercitate de către partener), oferindu-i, astfel, suport emoţional şi nu comit erori de atribuire. Aceste persoane pot furniza şi informaţii despre tipurile de suport social formal la care pot să apeleze (serviciile de asistenţă socială, ong-uri, psiholog, medic psihiatru, avocat, poliţie etc).

La nivel colectiv, campaniile de informare şi sensibilizare care să respecte principiul constanţei şi al consecvenţei pot înlesni accesul publicului la informare de calitate.

Oferirea de exemple de bune practici în contextul unor emisiuni în care să fie invitaţi practicieni din domeniu (asistenţi sociali, psihologi, psihoterapeuţi, psihiatri), poliţişti, juristi, preoţi, medici (specializare medicină de familie, obstretică-ginecologie. stomatologie, neurologie - sunt specializări în care medicii pot observa dacă prin patologia prezentă unele dintre cauze pot fi reprezentate de abuzurile fizice sau sexuale din cuplu) pentru a aborda costurile şi efectele generate de violenţa dintre parteneri dintr-o perspectivă interdisciplinară.

Prin servicii sociale comunitare pe care victimele să le poată accesa uşor, fără teama de a fi judecate şi care să aibă standarde calitative datorită formării resursei umane şi infrastructurii aferente. Prin alocarea de fonduri şi accesarea de proiecte care să aibă ca obiectiv principal generarea de locuinţe sociale destinate strict acestui segment vulnerabil. Şi, repet, prin investiţia în resursa umană care activează în acest domeniu complex şi care necesită abordare interdisciplinară, evaluare riguroasă şi monitorizare pe o perioadă de minium doi ani în cazurile în care se intervine formal.

O atenţie deosebită se impune a fi acordată serviciilor de prevenire care au ca principal obiectiv înlăturarea stereotipurilor de gen şi informarea publicului larg şi a publicului tintă cu privire la consecinţele violenţei domestice în general şi a violenţei intime, în particular.

***

Cu Valentina Rujoiu vă puteți întâlni pe 16 Mai, la MINDSPACE Victoriei, la FEARLESS - ediția specială a HER SPACE FESTIVAL ROMANIA. Descoperă mai multe despre agenda evenimentului, aici.

Mulțumim, Valentina!

*Articol publicat pe blogul Her Space Festival Romania

Pentru că vocea ei despre frică, curaj și siguranță interioară se întâlnește atât de firesc cu tema acestei ediții, am invitat-o pe Florentina să fie speaker la Her Space Festival Romania - Fearless, Special Edition și am stat de vorbă cu ea despre ce înseamnă cu adevărat curajul, cum trăiește frica în corpul nostru și de ce siguranța nu este un punct de sosire, ci un proces de reîntoarcere la sine.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Trăim într-o cultură în care frica e văzută ca slăbiciune. Ce pierdem atunci când o interpretăm așa?

Florentina Niculescu: Cred că pierdem, în primul rând, o relație esențială cu noi înșine. Frica nu este o “eroare” a sistemului nostru. Aș spune că este o formă profundă de inteligență. Ea apare ca reacție la realitate și ca interpretare a acesteia. În sensul acesta, frica nu reflectă întotdeauna realitatea în sine, ci felul în care o percepem și o traducem interior.

Atunci când o etichetăm ca slăbiciune, învățăm să nu mai avem încredere în propriile noastre semnale. Ne îndepărtăm de corp, de intuiție, de capacitatea de a discerne. Iar ceea ce nu este ascultat nu dispare - se mută în corp, în tensiuni, în neliniște difuză. Pierderea reală nu este frica în sine, ci pierderea relației cu ceea ce frica încearcă să ne arate.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Mulți oameni simt că „îi copleșește” frica. Care e diferența dintre o reacție normală a sistemului nervos și un blocaj?

Florentina Niculescu: O reacție sănătoasă a sistemului nervos este una care apare și se încheie. Este o mobilizare temporară, urmată de revenire. Însă atunci când frica este susținută de o percepție internă constantă de pericol - chiar și în absența acestuia - sistemul nervos rămâne activat. În acest punct apare senzația de copleșire.

Din această perspectivă, ideea lui David R. Hawkins devine foarte relevantă: nu doar situația în sine ne activează, ci interpretarea ei. Dacă percepția rămâne una de amenințare, corpul nu poate ieși din stare de alertă. Blocajul nu este despre „prea multă frică”, ci despre o frică care nu mai are unde să se ducă, pentru că sistemul continuă să citească realitatea ca fiind periculoasă.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: De ce reacționăm uneori disproporționat în situații aparent minore?

Florentina Niculescu: Pentru că reacția noastră nu aparține doar prezentului.

Situațiile actuale sunt filtrate prin experiențele noastre anterioare. Ele capătă sens în funcție de ceea ce am trăit, de ceea ce am învățat, de felul în care am fost în siguranță sau nu. În acest sens, în practică/ în viața de zi cu zi nu reacționăm la realitate „pură”, ci la o realitate interpretată.

O situație minoră poate activa o percepție profundă de pericol, construită în timp. Astfel, reacția nu este disproporționată - este coerentă cu felul în care sistemul nostru nervos înțelege acel moment.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ai lucrat mult cu persoane care au trecut prin relații abuzive. Ce înseamnă, în astfel de cazuri, să te simți din nou în siguranță?

Florentina Niculescu: Da, lucrez aproape zilnic cu persoane care au trecut prin forme diferite de abuz - emoțional, relațional, uneori fizic sau sexual. Și ceea ce observ constant este că siguranța nu se întoarce ca o idee înțeleasă, ci ca o experiență foarte concretă în corp.

Pentru multe dintre aceste persoane, lumea poate părea, la un nivel profund, imprevizibilă sau periculoasă, chiar și atunci când, în mod obiectiv, nu mai există un risc. Asta pentru că nu reacționează doar la prezent, ci și la felul în care experiențele trecute au modelat modul în care percep realitatea.

În acest sens, o idee pe care o regăsesc frecvent și în practica clinică - și care apare și în perspectiva lui David R. Hawkins - este că nu doar realitatea în sine contează, ci felul în care ea este trăită și interpretată intern.

De aceea, a te simți din nou în siguranță nu înseamnă, în prima etapă, să ai încredere în ceilalți, ci să începi, treptat, să ai încredere în propriul corp.

În cabinet, acest proces poate părea simplu la suprafață, dar este profund: momente în care persoana începe să respire puțin mai liber, să simtă sprijinul scaunului, să observe că poate rămâne prezentă fără să fie copleșită.

Siguranța se construiește în pași mici, repetabili. În capacitatea de a recunoaște un semnal intern și de a nu-l ignora. În a putea spune „nu” fără teamă sau „da” fără a pierde contactul cu sine.

Așadar, siguranța nu este un punct final, ci un proces de reîntoarcere - o reeducare blândă a sistemului nervos, în care corpul învață, treptat, că nu mai este singur în fața experienței.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Cum se manifestă frica în corpul acestor persoane? Care sunt cele mai frecvente semnale pe care le ignorăm, dar care ne-ar putea ajuta să ne reglăm?

Florentina Niculescu: Frica începe în corp, dar este profund influențată de felul în care percepem ceea ce ni se întâmplă. Respirația devine superficială, mușchii se contractă, apare o stare de vigilență sau, uneori, de amorțeală. Aceste reacții sunt răspunsuri la o percepție de pericol - uneori reală, alteori învățată.

Reținem că nu doar evenimentul generează reacția, ci sensul pe care îl atribuim acelui eveniment.

Semnalele timpurii - o tensiune mică, o schimbare în respirație - sunt extrem de valoroase. Ele ne arată momentul în care percepția începe să se transforme în reacție.

Dacă învățăm să le observăm, putem interveni înainte ca frica să devină copleșitoare.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Se spune adesea că frica te poate ajuta să construiești. E doar un clișeu sau există un adevăr în spatele acestei idei? Cum poate fi transformată frica într-o resursă reală?

Florentina Niculescu: Există un adevăr real în această idee, însă nu în sensul simplificat în care frica ar trebui „depășită” sau ignorată. Mai degrabă, este vorba despre felul în care ajungem să ne raportăm la ea.

Frica conține, într-adevăr, o energie de mobilizare. Este aceeași energie care ne pregătește pentru acțiune, pentru protecție, pentru alegere. Însă această energie nu este, în sine, constructivă sau distructivă - devine una sau alta în funcție de felul în care este percepută și integrată. Nu reacționăm doar la realitate, ci la interpretarea ei.

Atunci când percepția rămâne rigidă, centrată exclusiv pe pericol, energia fricii se blochează și se transformă în anxietate, evitare sau retragere. În schimb, atunci când reușim să rămânem în contact cu această experiență, fără să o respingem sau să o amplificăm, ceva începe să se schimbe. Corpul se reglează treptat, iar energia fricii devine mai disponibilă. Nu mai este doar o reacție, ci poate deveni o formă de orientare.

În practică, acest lucru se vede în momente simple: când o persoană poate să observe că îi este frică și, în același timp, să rămână prezentă în corp; când poate să respire în acea stare, fără să fugă imediat de ea; când începe să distingă între pericol real și memorie emoțională.

Transformarea fricii într-o resursă este un proces de conștientizare și de reglare, în care relația cu propria experiență devine mai stabilă și mai blândă. În acest spațiu, frica nu mai este doar ceva de evitat, ci poate deveni o sursă de claritate - un semnal care ne arată ce este important pentru noi, unde sunt limitele noastre și, uneori, în ce direcție avem nevoie să mergem.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Care este modelul tău de curaj, fie dintre oamenii pe care-i cunoști, fie dintre personalitățile publice?

Florentina Niculescu: Modelele mele de curaj sunt, în primul rând, părinții mei, sora mea și familia ei. Apoi, oamenii cu care lucrez.

Clienții mei sunt, în mod profund, modele de curaj. La fel și psihoterapeuții alături de care lucrez sau am lucrat de-a lungul timpului.

În cabinet, curajul nu arată așa cum ne-am aștepta. Nu este spectaculos, ci apare în lucruri foarte simple: în faptul că cineva vine și rămâne, chiar dacă îi este greu. În faptul că poate spune ceva ce nu a mai spus niciodată. Sau că își dă voie să simtă, puțin câte puțin.

Am văzut curaj și în momentele în care cineva începe să observe ceva foarte fin - de exemplu, că îi este greu să mențină contactul vizual sau că își ține respirația atunci când vorbește despre ceva important.

Și, în loc să treacă mai departe, rămâne acolo câteva secunde. Se oprește. Observă. Nu se mai grăbește să se „adune”.

Pentru mulți oameni, acest tip de oprire este profund inconfortabil. Și totuși, aleg să rămână.

Din toate aceste întâlniri am învățat ceva important: curajul este, de fapt, smerit.

Nu ține de absența fricii, ci de capacitatea de a rămâne cu tine, chiar și atunci când îți este greu. De a nu te pierde pe tine în ceea ce trăiești. Acest tip de curaj nu se vede din exterior, ci doar se simte.

***

Cu Florentina Niculescu vă puteți întâlni pe 16 Mai, la MINDSPACE Victoriei, la FEARLESS - ediția specială a HER SPACE FESTIVAL ROMANIA. Descoperă mai multe despre agenda evenimentului, aici.

Mulțumim, Florentina!

*Articol publicat pe blogul Her Space Festival Romania

Invitatele confirmate pentru această ediție - Valentina Rujoiu, Simona Mihaiu și Florentina Niculescu -vorbesc despre abuzuri și violență domestică, limitări instituționale și culturale, despre frică din trei unghiuri complementare: social, instituțional și somatic. Împreună, ele construiesc o hartă complexă a felului în care frica apare, cum ne influențează viața și, mai ales, cum poate fi transformată în putere personală și reziliență.

Valentina Rujoiu, despre cum se instalează frica în relații și de ce tăcem

Valentina Rujoiu este Prof. Univ. Dr. Hab. la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială a Universității din București și cercetătoare în domeniul violenței de gen. De-a lungul carierei, a analizat mecanismele prin care frica, rușinea și tăcerea se insinuează în relații și devin instrumente de control.

La FEARLESS, Valentina va explora cum se formează frica în relații, cum poate exista violență chiar și în absența agresiunii fizice și de ce femeile rămân, uneori, captive în dinamici nesigure. Prelegerea ei oferă o perspectivă sociologică și psihosocială asupra fricii, una care ajută participantele să recunoască tipare, să înțeleagă contextul și să își recâștige vocea. Totodată, va contura un profil al femeii care reușește să își depășească frica, revendicându-și autonomia.

Simona Mihaiu, despre violența invizibilă și limitele instituționale și culturale

Simona Mihaiu este doctor în sociologie și cercetător științific II la Institutul de Cercetare a Calității Vieții (Academia Română), expertă în politici publice și analiză instituțională, cu experiență în proiecte dedicate prevenirii violenței domestice și femicidului. A lucrat în programe care evaluează modul în care instituțiile răspund (sau nu) la situațiile de risc, precum și în inițiative care urmăresc îmbunătățirea intervențiilor statului.

În cadrul FEARLESS, Simona va vorbi despre frica din perspectiva sistemică: frica femeilor de a cere ajutor, frica de a nu fi crezute, frica de a nu fi protejate. Prezentarea ei aduce în discuție violența invizibilă, responsabilitatea instituțiilor și modul în care societatea poate deveni un spațiu mai sigur pentru femei. Este o temă esențială pentru înțelegerea fricii ca fenomen social, nu doar individual.

Florentina Niculescu, despre transformarea fricii în motorul rezilienței

Florentina Niculescu este psiholog clinician, cu formare în abordări somatice ale traumei și experiență în lucrul cu reacțiile corpului la stres și pericol. Lucrează cu persoane care își doresc să înțeleagă mai bine limbajul corpului, să își regleze sistemul nervos și să transforme reacțiile automate în resurse de stabilitate.

În cadrul acestei ediții speciale a HER SPACE FESTIVAL ROMANIA, Florentina propune o schimbare radicală de perspectivă: frica nu este un defect, ci un mecanism biologic de protecție. Atunci când este înțeleasă și gestionată prin tehnici somatice, frica devine chiar baza rezilienței. Participantele vor descoperi cum corpul lor știe să se protejeze, cum pot lucra cu reacțiile automate și cum pot transforma frica într-o forță interioară.

***

Biletele Early Bird pentru FEARLESS sunt disponibile pe site-ul Her Space Festival România.

*Articol publicat pe blogul Her Space Festival Romania

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Economia României crește lent, multe planuri de angajare sunt amânate, iar firmele testează fiecare decizie, ceea ce face piața muncii mai tensionată și incertă. Cum afectează actuala perioadă de criză piața muncii și care sunt sectoarele cele mai vulnerabile?

Corina Diaconu: În contextul încetinirii creșterii economice, piața muncii din România trece printr-o perioadă de prudență. Companiile nu mai angajează în ritmul accelerat din anii precedenți, multe proiecte sunt reevaluate, iar recrutările sunt mai selective. În locul extinderii rapide a echipelor, organizațiile preferă să optimizeze resursele existente.

Cele mai vulnerabile sectoare sunt retailul non-alimentar, construcțiile, IT-ul extern și industria auto, sensibile la cererea și finanțarea externă. În schimb, sănătatea, energia, agricultura, serviciile publice și anumite zone din IT (securitate cibernetică, infrastructură digitală) rămân stabile sau în creștere.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Angajații cu experiență din generația 40-50 de ani se lovesc adesea de bariere pe piața muncii din România, chiar dacă abilitățile lor sunt valoroase. Cum afectează vârsta angajaților șansele lor de angajare în România și există soluții pentru această categorie?

Corina Diaconu: În România, angajații cu vârste între 40 și 50 de ani întâlnesc uneori dificultăți la angajare, chiar dacă experiența lor profesională este solidă. Problema apare mai ales în domeniile unde companiile caută adaptabilitate tehnologică rapidă sau încearcă să reducă costurile salariale.

Totuși, din punctul meu de vedere, experiența profesională rămâne extrem de valoroasă, mai ales în roluri care implică management, mentorat sau coordonare operațională. Studiile europene arată că echipele mixte, formate din angajați tineri și seniori, sunt mai eficiente și mai stabile.

Soluțiile pentru această categorie pot include cursuri de recalificare și formare digitală, învățarea de noi abilități practice (de exemplu coordonarea proiectelor sau consiliere), programe în care angajații mai experimentați pot ghida colegii mai tineri și politici care încurajează angajarea persoanelor peste 45 de ani..

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: În acest moment, în România peste un sfert dintre tinerii de până în 24 de ani nu au locuri de muncă. Problema nu e că nu vor să lucreze, ci că joburile disponibile nu corespund competențelor lor. Educația formală oferă adesea pregătire pentru meserii în declin sau pentru locuri de muncă care nu mai există, în timp ce firmele caută abilități digitale, experiență practică și competențe adaptabile. Cum vedeți ieșirea din impas?

Corina Diaconu: Problema șomajului în rândul tinerilor din România este strâns legată de nepotrivirea dintre educație și cerințele pieței. Sistemul educațional pune accent încă pe teorie, în timp ce angajatorii caută experiență practică și competențe digitale. Astfel, România se confruntă cu o piață a muncii divizată: firmele caută specialiști greu de găsit, iar mii de absolvenți ies din școli fără abilități căutate de angajatori.

Ieșirea din impas presupune mai multe direcții - colaborarea mai strânsă între universități și mediul privat, extinderea învățământului dual și a stagiilor practice, orientarea profesională timpurie, programe de sprijin direct la angajare, în care tinerii să primească consiliere individuală, ajutor la scrierea CV‑ului și pregătire pentru interviuri, pentru a face tranziția către primul loc de muncă mai ușoară.

Este indicat să atragem fonduri europene pentru cât mai multe proiecte pentru integrarea tinerilor pe piața muncii, proiecte care să aibă o componenta practică solidă. De pildă, în cadrul programului Educație și Ocupare 2021‑2027, ANOFM gestionează aproximativ un miliard de euro pentru a facilita accesul tinerilor la formare profesională, orientare în carieră și locuri de muncă, în parteneriat cu universități, organizații și servicii dedicate tinerilor. Așteptăm cu interes cu toții să vedem rezultatele acestor proiecte, astfel încât sa nu rămână doar planuri frumoase pe hârtie.

Modelele din țări precum Germania sau Austria arată și ele că integrarea formării practice în educație reduce semnificativ șomajul în rândul tinerilor.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Generația Z a intrat pe piața muncii într-o perioadă cu deficit de talente și salarii în creștere, în timp ce Generația Alfa va ajunge într-o lume a restructurărilor și a cerințelor digitale ridicate. Ce lecții ar trebui să învețe companiile din experiența Generației Z pentru a se pregăti pentru Generația Alfa?

Corina Diaconu: Generația Z a schimbat deja cultura organizațională prin accentul pus pe flexibilitate, echilibru între viața profesională și cea personală și sensul muncii. Companiile au învățat că salariul nu mai este singurul factor de atracție.

Pentru Generația Alfa, aceste lecții devin și mai relevante. Acești tineri vor avea așteptări ridicate privind digitalizarea completă a proceselor de lucru, flexibilitatea programului și a locului de muncă, oportunitățile rapide de dezvoltare dar și implicarea companiilor în responsabilitate socială și sustenabilitate.

Organizațiile care vor investi în tehnologie, cultură organizațională deschisă și învățare continuă vor avea un avantaj competitiv.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Automatizarea și inteligența artificială transformă rapid joburile entry-level și cer competențe digitale avansate. Cei din Generația Alfa vor fi primii nativi digitali care intră pe piața muncii în această realitate. Cum va influența automatizarea și inteligența artificială intrarea Generației Alfa pe piața muncii?

Corina Diaconu: Automatizarea și inteligența artificială transformă deja structura locurilor de muncă. Activitățile repetitive și administrative sunt din ce în ce mai mult preluate de tehnologie, iar joburile entry-level tradiționale devin mai puține.

Pentru Generația Alfa, acest lucru va însemna că succesul profesional va depinde mai puțin de acumularea de informații și mai mult de capacitatea de adaptare, gândire critică și creativitate. Vor fi tot mai căutate competențele interdisciplinare – combinația dintre tehnologie, comunicare, analiză și rezolvarea problemelor complexe.

În același timp, automatizarea va crea profesii noi, mai ales în domenii precum analiza datelor, securitate cibernetică, dezvoltare software, managementul tehnologiei și industrii creative digitale.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Care sunt competențele cele mai căutate în acest moment pe piața muncii din România? Arată acestea la fel și în viitorul apropiat?

Corina Diaconu: În România, cele mai căutate competențe în acest moment sunt competențele digitale (programare, analiză de date, utilizarea tehnologiilor AI), abilitățile de comunicare și colaborare, adaptabilitatea, reziliența și învățarea continuă, competențele de management al proiectelor, gândirea analitică și rezolvarea problemelor.

Pe scurt, succesul pe piața muncii nu vine doar din competențele pe care le ai astăzi, ci din dorința de a învăța continuu, de a te adapta rapid și de a căuta mereu oportunități de a aplica ceea ce știi în practică.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ce sfaturi ați da tinerilor care intră acum pe piața muncii în România?

Corina Diaconu: Pentru tinerii care își încep cariera în România, cea mai importantă regulă este să privească educația ca pe un proces continuu, nu ca pe o etapă finalizată odată cu absolvirea studiilor.

Este esențial să combine teoria cu experiența practică, prin internshipuri și voluntariat, să dezvolte competențe digitale, indiferent de domeniu, să își construiască o rețea profesională încă din timpul studiilor, să fie flexibili și deschiși către reconversii profesionale și să investească în dezvoltarea abilităților sociale și de comunicare.

Piața muncii devine din ce în ce mai dinamică, iar succesul nu va mai depinde doar de profesia aleasă, ci de capacitatea de adaptare la schimbare.

Mulțumim, Corina!

*Articol publicat pe blogul Her Space Festival Romania

Cercetările arată că peste jumătate dintre supraviețuitoarele violenței domestice au raportat experiențe anterioare de învinuire a victimei și că majoritatea au simțit nevoia să demonstreze celor din jur că nu sunt responsabile pentru abuzul suferit. Nu agresorii trebuie să se justifice, ci victimele!

Sociologul Erving Goffman a descris stigmatul, încă din 1963, ca pe „un semn de eșec și rușine care deteriorează identitatea normală a unei persoane.” Aplicat violenței domestice, acest stigmat funcționează pe mai multe niveluri simultane: învinuire, izolare, emoții negative, negarea abuzului și discriminare.

Normele de gen patriarhale, normalizarea violenței și considerarea acesteia ca o problemă privată sunt cele mai frecvente mecanisme sociale care duc la învinuirea victimei, izolarea ei și negarea abuzului, făcând-o să se simtă rușinată și mai puțin valoroasă decât înainte de a fi suferit violența.

Aceasta este realitatea stigmatului în violența domestică. Și ea nu afectează doar victimele, ci afectează pe oricine încearcă să vorbească despre subiect, să îl susțină sau să promoveze educația preventivă. Pentru că într-o cultură în care abuzul este tratat ca o rușine privată, orice atingere publică a subiectului este percepută ca o mărturisire personală.

Ce este, de fapt, stigma în contextul violenței domestice

Cercetătorii au identificat trei forme distincte de stigmat care operează în jurul violenței domestice: stigmatul cultural (credințele societale care delegitimizează experiența abuzului); stigmatul internalizat (în care victima ajunge să creadă că stereotipurile negative despre ea sunt adevărate); stigmatul anticipat (teama față de ce se va întâmpla odată ce ceilalți vor afla).

Există și o a patra formă pe care cercetarea o menționează mai rar și care este, probabil, cea mai dăunătoare pentru prevenție: stigmatul spectatorului (teama celui care nu a trecut prin abuz de a fi asociat cu acesta dacă vorbește despre el).

Aceasta este forma de stigmat care împiedică, de exemplu, oamenii să distribuie un articol pe social media, să recomande un eveniment prietenilor sau să întreprindă diverse alte mici acțiuni de susținere a prevenției de teamă că vor fi judecați că au o „problemă personală.”

Cum funcționează stigmatul în practică

Cercetarea sistematică arată că stigmatul public față de victimele violenței domestice este o barieră reală în procesul de recuperare și eliberare. Nedivulgarea violenței și neraportarea ei sunt cele mai studiate consecințe ale stigmatului.

Cercetările transculturale recente arată că stigmatul cultural îi face pe supraviețuitori să perceapă abuzul ca o problemă privată, diminuând disponibilitatea lor de a căuta sprijin extern și amplificând consecințele negative asupra sănătății mintale.

Și totuși, continuăm să tratăm violența domestică și de gen ca pe un subiect privat, ceva despre care vorbești doar dacă ești direct implicat. Ceva rușinos, nu ceva urgent.

Distorsiunea pe care o perpetuăm fără să vrem

Există o logică implicită în cultura noastră care funcționează aproximativ așa:

Dacă vorbești despre abuz înseamnă cî ai trecut prin abuz. Dacă promovezi educația relațională înseamnă că ai fost într-o relație toxică. Dacă distribui un articol despre violența de gen înseamnă că ceva s-a întâmplat în casa ta, ș.a.m.d.

Această logică este nu doar greșită, ci și periculoasă. Ea construiește un zid în jurul subiectului și îl lasă acolo unde a stat mereu: în tăcere, în rușine, în privat.

Dar gândește-te o clipă la alte domenii: Nu trebuie să fi dat faliment ca să înveți educație financiară. Nu trebuie să fi avut cancer ca să mergi la un screening preventiv. Nu trebuie să fi pierdut pe cineva în trafic ca să susții siguranța rutieră.

De ce ar trebui să fi trecut printr-un abuz ca să crezi că prevenția violenței de gen este importantă?

Ce ne costă această distorsiune

Stigmatul față de supraviețuitorii violenței în relații intime este un fenomen complex, cu componente individuale, interpersonale și socioculturale, toate contribuind la perpetuarea violenței prin reducerea ajutorului disponibil și a divulgării.

Cu alte cuvinte, cu cât tăcerea este mai mare, cu atât violența continuă mai nestingherită.

Fiecare persoană care nu distribuie un articol de teamă să nu fie judecată contribuie, fără să vrea, la normalizarea tăcerii. Fiecare acțiune/demers pe care îl puteam face, dar nu l-am făcut pentru că „nu e despre noi” lasă un loc gol pe care l-ar fi putut ocupa cineva care chiar avea nevoie să fie acolo.

Prevenția primară/de bază, care încearcă să oprească violența înainte să înceapă prin schimbarea normelor sociale, relațiilor și suportului comunitar, a devenit un focus central al politicilor și practicienilor din domeniu.

Prevenția primară nu se face cu victime. Se face cu oameni obișnuiți care decid că subiectul îi privește înainte ca el să îi privească direct.

Cine are dreptul să vorbească despre abuz?

Răspunsul scurt: oricine.

Răspunsul mai pe larg, pot vorbi despre abuz și cei care nu au trecut prin el, pentru că ei pot vorbi fără povara rușinii, fără teama de a fi recunoscuți, fără vulnerabilitatea suplimentară pe care o implică mărturisirea publică.

Aliații, oamenii care susțin o cauză fără să fie victimele ei directe, sunt esențiali în orice mișcare socială. Drepturile civile nu au fost câștigate doar de cei discriminați. Drepturile copiilor nu sunt apărate doar de copii. Mediul nu este protejat doar de speciile pe cale de dispariție.

Prin urmare, violența de gen nu va fi prevenită doar de victime. Va fi prevenită de toți cei care decid că le pasă, înainte ca violența să ajungă și în proximitatea lor.

Ce poți face diferit de mâine

Distribuie fără explicații. Nu trebuie să adaugi o poveste personală de fiecare dată când distribui un articol sau un eveniment despre violența de gen. Poți pur și simplu să scrii: „Cred că e important.” Atât.

Vorbește despre prevenție, nu despre victime. De exemplus, dacă recomandăm Fearless unui prieten, nu spunem „Mergi dacă ai o problemă” spunem „Mergi ca să înveți ceva ce nu te-a învățat nimeni.” Prevenția nu are față de victimă, ci are față de om curios și educat.

Recunoaște stigmatul când îl simți. Data viitoare când eziți să distribui ceva de teamă că vei fi judecat întreabă-te: „De ce am nevoie de o scuză ca să cred că violența de gen este o problemă care mă privește?” Răspunsul la această întrebare este mai important decât orice articol pe care l-ai putea citi.

De ce vorbim despre asta la Fearless

Fearless nu este un eveniment pentru victime. Este un eveniment pentru femei, toate femeile care vor să înțeleagă cum funcționează frica, cum arată semnele timpurii ale abuzului și cum se construiește o comunitate în care violența nu mai are loc să se ascundă și care încurajează o cultură a curajului.

Nu trebuie să ai o poveste ca să vii. Trebuie doar să crezi că educația contează mai mult decât tăcerea.

Iar dacă cineva te întreabă de ce mergi poți să îi spui că mergi exact pentru asta.

***

Pe 16 mai 2026, Her Space Festival Romania organizează Fearless - o ediție specială dedicată prevenirii violenței de gen și women empowerment prin educație, la Mindspace Victoriei din București.

Bilete sunt disponibile aici.

*Articol publicat pe blogul Her Space Festival Romania

Ca jurnalistă, storyteller și coach transformațional, Ileana Andrei scrie despre femei, despre corp, emoții și tranziții, despre ceea ce ne macină, dar nu spunem.

În acest interviu, vorbim despre tăcere și asumare, despre frica de a cere ajutor, despre schimbările reale și cele de suprafață în felul în care privim femeile și despre momentele în care, cu inima strânsă, alegem totuși să ne dăm voie să vrem mai mult.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ai lucrat 6 ani în televiziune și ai intervievat sute de oameni, de la muncitori la politicieni. Ce te-a făcut să iubești jurnalismul și storytellingul și cum te-a învățat să vezi dincolo de suprafață?

Ileana Andrei: Oh, vremurile televiziunii sunt atât de în urmă, dar atât de prezente în viața mea pentru că ceea ce am învățat acolo mi-a folosit și îmi folosește și astăzi, în tot ce fac profesional. Eram foarte tânără, terminasem liceul și trebuia să îmi găsesc un job pentru că ai mei nu își permiteau să ne întrețină pe mine și pe sora mea geamănă. Acela a fost primul meu job și o școală de formare importantă pentru traseul meu profesional, pentru că jurnalismul de televiziune m-a învățat, înainte de orice, disciplina gândirii. Să verific informația. Să fac research. Să pun întrebări până când devine clar pentru mine, pentru că doar atunci pot da informația mai departe sau pot decide eu însămi ce să fac cu ea. Să nu iau nimic de bun doar pentru că sună bine, să văd dincolo de aparențe, fiindcă oamenii pot părea într-un fel, și, de fapt, să fie complet diferiți față de aparențe.

Jurnalismul m-a învățat să nu mă opresc niciodată la prima versiune a realității, să pun întrebări până când ajung la miza reală, să ascult inclusiv ceea ce nu se spune, pentru că, de cele mai multe ori, adevărul stă în nuanțe, în pauze. M-a antrenat să caut intenția din spatele mesajului, să înțeleg cine câștigă dintr-o anumită poveste și, astfel, să privesc oamenii și situațiile mai departe de aparențe, cu luciditate și responsabilitate.

Am învățat să scriu cu responsabilitate, știind că fiecare cuvânt are consecințe.

Am învățat să îmi stăpânesc emoțiile, pentru că făceam emisiuni în direct, să ascult cu atenție, să „citesc” omul din fața mea, să pun întrebări. Am rămas cu întrebarea care mă urmărește și azi în tot ce fac - De ce? De ce scrii asta? Pentru cine? Cu ce scop? Unde, bineînțeles scopul nu prea ar trebui să fie egoul personal.

Deși îmi plăceau de mică poveștile, în televiziune nu am făcut foarte mult storytelling, dar am învățat să caut povestea realizând niște interviuri bune cu oameni interesanți. Modul în care îmi gândesc astăzi interviurile vine de acolo, din urmă cu 26 de ani, de la primul meu job ca jurnalist.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: După ani în corporații și în diverse roluri de management, ai ales să devii antreprenoare. Ce te-a determinat să faci acest pas și cum ai gestionat incertitudinea de a-ți construi propria cale?

Ileana Andrei: După televiziune, am intrat aproape brusc în lumea de business, într-o companie, și apoi în corporație, unde am avut roluri de management. Corporația fost o a doua școală de formare pentru mine. Dacă jurnalismul m-a învățat să caut adevărul și povestea, să pun întrebări, mediul corporate m-a învățat structură, strategie, responsabilitate pentru rezultate și impactul deciziilor asupra oamenilor și organizațiilor.

Problema în corporații este că nu prea se dau mulți bani pe oameni și, în cele mai multe dintre ele, cultura organizațională este una toxică ce te împinge, invariabil, către burnout. Corporațiile au în pozițiile de high management mai mult români sau asta a fost experiența mea, și noi nu prea știm local ce înseamnă leadershipul. Eu nu am lucrat vreodată cu un lider român (nici nu mai cred că există, pentru că la noi nu este vreo școală de leadership), dar am avut șansa să lucrez cu lideri din alte țări de la care am învățat enorm.

Am ales să ies din corporație în perioada în care o pierdeam pe mama și mi se oferea un rol cu și mai mare responsabilitate, însă cadrul în care e ar fi trebuit să existe nu era deloc acordat cu responsabilitățile. Așa că am ales să spun stop, fără niciun plan, fără nicio plasă de siguranță. Dar eu am o încredere fermă că trăim ce este pentru noi și alegem cumva dintr-o versiune a noastră din viitor, chiar dacă atunci pe moment nu ne dăm seama.

Nu am cotit imediat către antreprenoriat, am trecut printr-un limbo de 9 luni, în care m-am luptat nu doar cu incertitudinea, ci și cu frica, cu neîncrederea în mine, cu toate vocile din jur care îmi spuneau să caut siguranța. În urmă cu 7 ani a fost momentul în care am luat decizia că drumul meu profesional va avea legătură mai mult cu cine sunt și m-am reîntors la jurnalism, la interviuri, la povești, la scrisul către care revenisem pe blog. Incertitudinea o gestionez mereu prin acțiune, printr-un plan și prin pași către ce îmi doresc. Așa am făcut și atunci.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Scrii în apărarea femeilor, în solidaritate cu ele. Crezi că, în România, mentalitatea față de femei s-a schimbat cu adevărat sau doar limbajul a devenit mai corect, în timp ce așteptările și judecățile au rămas aceleași?

Ileana Andrei: Scriu mult pentru femei, și nu scriu de ieri de azi, ci de ani buni, când nu se vorbea public despre emoții și greutățile prin care trece o femeie de-a lungul vieții. Am început să scriu pentru că eu cred că mereu m-am revoltat în interior împotriva a ceea ce am văzut în societatea în care am trăit, în comunitatea mică de la Slatina – femeia este valoroasă doar dacă are un soț, femeia trebuie să fie așa și așa, femeia trebuie să tacă pentru că este femeie and all that jazz.

Cred că încă trăim într-o societate profund patriarhală, în care dacă femeile fac aceelași lucruri ca bărbații li se pun etichete rușinoase, în care femeile nu au acces cu ușurință la tot atâtea poziții de top profesionale ca bărbații. Cred că stereotipurile de gen sunt încă foarte prezente și date mai departe din tată în fiu (trist este uneori că misoginii se formează de mame). Nu generalizez, sunt convinsă că există multe familii unde nu se întâmplă aceste lucruri, dar eu nu văd că trăim încă într-o societate în care nu mai auzim „femeia ține casa, ea gătește, spală, calcă. Femeia este femeie și trebuie să fie mai împăciutoare” (a se citi “să tacă”).

Ce observ, însă, și mă bucură, este că tot mai multe femei nu mai tac. În relațiile lor, în familiile lor, în public, în proiectele lor, dar să nu ne mințim că nu mai suntem judecate cele care alegem să fim mai vocale despre egalitatea de gen. Sau că majoritatea bărbaților nu mai au așteptări de genul „mi-am luat nevastă să nu mai umblu cu cămașa necălcată”, pentru că ei există și sunt mulți. Îmbucurător este că au început să fie și tot mai mulți bărbați de alt gen, dintre cei care se uită înspre ei și tiparele lor, merg în terapie, lucrează cu ei. Și atunci există speranță că vom depăși cândva aceste prejudecăți, stereotipuri și narațiuni care defavorizează femeile în societatea românească.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ai vorbit deschis despre premenopauză și alte experiențe feminine încă tratate ca tabu. Simți că generațiile mai tinere refuză să mai accepte ideea că aceste lucruri, perfect normale, trebuie ascunse sau să mai rămână nespuse?

Ileana Andrei: Da, eu vorbesc deschis despre perimenopauză pentru că este o etapă firească din viața unei femei, pe care mamele, mătușile și bunicile noastre au ignorat-o, au ascuns-o de partenerii lor, pe care nu și-au permis să o trăiască și despre care, cu siguranță, au avut prea puține informații. Ce mă doare este că perimenopauza vine cu stigma că femeia nu mai este femeie, gata, expiră. Or, nu este deloc așa.

Perimenopauza este o perioadă de tranziție, dar nu ne pierdem feminitatea. Perimenopauza nu este o perioadă facilă pentru toate femeile, și, nu este doar despre bufeuri. Este o condiție complexă care abia în ultimii 5 ani a început să fie cercetată mai amănunțit medical, iar rezultatele care apar mă duc cu gândul la cât chin au îndurat femeile dinaintea noastră pentru că nu au avut informații și nici soluții. Multe s-au îmbolnăvit de la scăderea nivelului de estrogen, progesteron și testosteron, multe au pătimit în tăcere. Vă dați seama dacă azi, în 2026, majoritatea bărbaților ignoră această etapă prin care trec partenerele lor, cum era cu 15-50 de ani în urmă?

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ți-ai pierdut ambii părinți și ai trecut prin perioade grele de doliu. Cum ai găsit curajul să faci față acestor emoții și să cauți sprijin prin terapie, într-o perioadă în care acest lucru era privit ca tabu?

Ileana Andrei: Prima mea discuție cu un specialist, despre stările prin care treceam, a fost în 2007, când tata era pe moarte. Începusem să am atacuri de panică, ajungeam la spital crezând că mor. Dar atunci nu am intrat în terapie, au fost doar niște discuții. Primul meu proces terapeutic a început în 2009, la Slatina. Pe atunci erai catalogat drept nebun dacă mergeai la psiholog, și, cu toate că mă afectau părerile celor din jur, eu m-am ales pe mine și am continuat. Pentru că simțeam că am nevoie de ajutor în acea perioadă care a venit cu o altă despărțire importantă ce a reactivat toate traumele neadresate din perioada călătoriei cu tata.

Cu mama a fost mai greu, cu mama e sensibil și azi, la mai bine de 6 ani după ce a plecat, pentru că eu, sora mea și cu ea aveam o legătură deosebită. A fost un proces de doliu intens și istovitor, care m-a transformat 180 de grade, m-a trecut prin toate zonele de întuneric ce nu credeam că există în mine, în mintea mea. Dar am răzbit înapoi înspre lumină ținută de mână de o terapeută foarte pregătită, căreia am să-i fiu recunoscătoare toată viața. Poate chiar sunt curajoasă, nu știu, nu m-am privit niciodată așa, ce știu este că mereu când nu m-am mai recunoscut și am știut că nu pot să revin la mine cu ușurință, am decis să cer ajutor. Împreună chiar este mai ușor.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: De ce crezi că suntem obișnuiți să nu vorbim atunci când avem o problemă care ne macină? Mă refer la ceea ce spuneai despre vremurile în care oamenii credeau că, dacă mergi la psiholog, înseamnă că ești «nebun».

Ileana Andrei: Nu aș generaliza. De pildă, eu vorbesc foarte deschis despre orice. Deși nu sunt așa a people person, am oamenii mei cu care discut și cred că e important să ai o rețea de sprijin personală, dincolo de specialiști. Dar știu că sunt oameni care nu pot vorbi cu ușurință despre ce trăiesc, despre ce-i macină, și am văzut că asta se întâmplă din mai multe motive: pentru că așa au fost crescuți să nu vorbească cu oameni din exteriorul familiei, pentru că devin vulnerabili sau „râde lumea de ei”, pentru că nu sunt conectați cu ei, deci nu conștientizează că sunt măcinați de ceva, pentru că nu știu să își numească emoțiile, pentru că au senzația că dacă nu vorbesc trece etc. Sunt multe cu care venim toți din copilărie, din mediile în care ne-am format, dar nu există om care să nu se poată schimba, să nu poată lua toate datele cu care a venit sau pe care le-a căpătat în copilăria mică și să le dea un alt sens și scop. Dacă asta își dorește.

Dacă mergi la psiholog, te interesează sănătatea mintală și evoluția ta, nu ești nebun. Și sper că nu se mai zice asta în zilele noastre. Acum discuția este alta – cum faci să te convingi că nu ajungi pe mâinile unui abuzator sau șarlatan, căci vedem cu toții cum tot apar cazuri de acest gen.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ce ai învățat despre deschiderea către sprijin și vorbitul despre dificultăți emoționale și cum crezi că putem încuraja mai mult oamenii să facă acest pas astăzi?

Ileana Andrei: Este ceva foarte basic, aș zice eu. Întotdeauna, chiar dacă o dificultate nu are pe moment rezolvare, într-un cadru de sprijin emoțional, în care vorbim despre ce ne macină, ce ne ocupă din spațiul mental și ne provoacă disconfort, se întâmplă două lucruri. Primul ar fi că se reduce activarea emoțională. Faptul că punem în cuvinte ce simțim ajută creierul să proceseze și așa se diminuează greutatea, iar ce părea copleșitor devine mai structurat, mai delimitat, mai gestionabil pentru că nu mai este doar un monolog interior. Al doilea constă în faptul că perspectiva se lărgește și se creează spațiu și pentru altceva: pentru integrare, pentru acceptare, pentru împăcare și poate chiar pentru o soluție pe care nu o vedeam.

Realitatea este că tot mai mulți oameni fac pasul de a vorbi și a cere sprijin sau cel puțin eu asta văd în jur. Cred că putem încuraja și mai mult deschiderea dacă vorbim despre ea ca despre un act de igienă mentală, nu ca despre o slăbiciune. A cere sprijin nu înseamnă că nu poți duce greul, ci că alegi să nu îl duci singur.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Care a fost cel mai neașteptat moment de curaj din cariera ta profesională și cel mai curajos din viața personală?

Ileana Andrei: O să îmi iau din acest interviu cuvântul „curaj”. Mulțumesc. 😊

Neașteptat a fost momentul când am decis să ies din ultima corporație în care am lucrat, iar asta s-a întâmplat într-o întâlnire care avea ca scop semnarea unui nou contract ce venea cu o promovare. Am făcut-o efectiv spontan, fără nicio plasă de siguranță, dar este drept că nu eram singură. Am un frate și o soră pe care știu că în momente grele mă pot baza, dar niciodată nu mă culc pe această ureche, fiindcă și ei au viețile lor. În viața personală, cele mai importante momente de curaj au fost când am ieșit din orice relație de cuplu care mă făcea mică, care îmi făcea rău, și am ales să fiu etichetată cu „este ceva în neregulă cu ea, nu vezi că e singură”, decât să mă mulțumesc să fiu cu cineva într-o zonă de confort toxică.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Cum să ne „dăm voie să vrem mai mult” fără vinovăție? Dacă ai descoperit, spune-ne și nouă.

Ileana Andrei: Good question, cum ar zice americanii. Nu știu să zic universal valabil, ce pot face este să împărtășesc tot din călătoria mea. Nu e nicio descoperire uluitoare și nici nu te trezești peste noapte dându-ți voie să vrei mai mult. În plus, cred că este important să aducem în discuție și ce este acest mai mult – este corelat cu nemulțumire, cu alergatul mereu după altceva nou? Sau vine dintr-un spațiu sănătos din care vrei să intri într-o nouă etapă, altfel, pe un nivel mai optim pentru cine ești acum?

Anyways, ca să îți răspund, eu am început să vreau mai mult (a se citi altfel, mai bun pentru mine) fără să mă simt vinovată și fără să îmi fie rușine, abia când am început să mă văd, să îmi văd și calitățile nu doar defectele, să mă văd valoroasă, să mă văd destul. Acuma aș minți să zic că sunt complet acolo.

Monștri sub pat avem cu toții, important este să deprindem tehnici și mecanisme să-i îmblânzim. Încă sufăr de sindromul impostorului și „nu sunt suficient de bună pentru...”, dar am străbătut o cale destul de lungă în ultimii 7 ani către „merit să trăiesc așa”. Poate chiar se întâmplă ceva cu noi femeile, ceva și de bine, în perioada de perimenopauză. 😊

Mulțumim, Ileana!

*Acest articol a fost publicat pe blogul Her Space Festival Romania

Există oameni care nu doar creează, ci transformă spațiile în care ajung. Oameni care poartă în ei două lumi și reușesc să le împletească într-o poveste nouă, vie, autentică. Hemalatha Divakaran este unul dintre acești oameni. Designer de modă, antreprenoare și coregrafă de Bharatanatyam stabilită în București, Hema a adus cu ea nu doar tradiția Indiei, ci și curajul de a o reinterpreta într-un context complet diferit.

În spatele brandului YashFash Designs se află sensibilitatea ei artistică, atenția pentru detalii și dorința de a crea piese care spun o poveste. Iar prin Surya Natyam, școala de dans pe care a fondat-o, Hema a deschis o punte între culturi, oferind copiilor și adulților din România acces la frumusețea dansului clasic indian. În fiecare produs creat, în fiecare coregrafie, în fiecare elev care urcă pe scenă, se simte amprenta ei: blândă, disciplinată, profundă.

Hema este genul de creatoare care nu se oprește niciodată din a învăța, din a construi, din a împărtăși. Povestea ei este despre curaj, adaptare și identitate, despre cum poți să-ți păstrezi rădăcinile în timp ce crești într-un spațiu cu totul nou.

Am stat de vorbă cu Hema despre experiența ei de viață și adaptarea în România, dar și despre parcursul care a modelat-o.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Să te muți într-o altă țară și să-ți crești copiii acolo este o decizie care cere mult curaj. Hema, ce te-a adus în România și ce te-a convins, în timp, că aceasta poate fi „acasă”?

Hemalatha Divakaran: Mutarea în România nu a fost doar o schimbare geografică, ci o tranziție emoțională și de viață. Ca multe călătorii, a început din motive de familie și circumstanțe, dar în timp a devenit ceva mult mai profund.

Ceea ce a făcut cu adevărat ca România să se simtă ca “acasă” a fost spațiul pe care mi l-a oferit să mă redescopăr, nu doar ca mamă, ci ca creatoare. Treptat, prin oamenii pe care i-am întâlnit, prin experiențele pe care le-am trăit și prin oportunitățile pe care le-am construit cu propriile mâini, am început să mă simt înrădăcinată.

Acasă, pentru mine acum, nu este doar locul din care vii, ci locul în care crești, unde ideile îți sunt acceptate și unde copiii tăi pot aparține, în timp ce tu continui să devii tu însăți.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Dacă te-ai gândi la ambele lumi, India și România, ce ți-a rămas aproape de suflet din India și ce ți-ar fi greu să lași aici, dacă te-ai întoarce?

Hemalatha Divakaran: Din India, ceea ce rămâne cel mai aproape de inima mea este profunzimea culturii, culorile, ritualurile, bogăția emoțională și felul în care arta face parte din viața de zi cu zi. Este ceva ce port în mine și exprim prin munca mea, fie în dans, fie în design.

Din România, ceea ce mi-ar fi greu să las în urmă este viața pe care am construit-o aici, conexiunile, sentimentul de independență și drumul de a crea ceva de la zero. România mi-a dat curajul să pășesc în identitatea mea într-un mod nou. Într-un fel, nu simt că sunt împărțită între cele două. Simt că port ambele lumi în mine.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Trăind ca parte a unei minorități în România, ai simțit vreodată că oamenii te judecă sau că prejudecățile devin obstacole în viața ta de zi cu zi? Cum ai gestionat aceste situații?

Hemalatha Divakaran: Au existat momente, da, mai ales unele subtile, în care te simți diferită sau neînțeleasă, mai ales atunci când nu vorbești aceeași limbă. Dar am învățat să nu las acele momente să-mi definească experiența. În schimb, am ales să răspund cu autenticitate și consecvență.

Când oamenii îți văd munca, pasiunea și sinceritatea, barierele încep încet să se dizolve.

M-am concentrat pe a construi, a crea și a mă prezenta ca mine însămi.

În timp, respectul ia locul ezitării. Și, în multe feluri, acele experiențe m-au făcut mai puternică și mai ancorată.

HER SPACE FESTIVA LROMANIA: Ai ales să construiești în România o școală de dans clasic indian și ești, în plus, designer la YashFash Designs. Ce a presupus acest drum, ca femeie antreprenoare, într-un spațiu cultural diferit de cel de origine al artei tale?

Hemalatha Divakaran: Această călătorie a cerut reziliență, răbdare și o credință profundă în ceea ce fac. A aduce ceva înrădăcinat în tradiția indiană într-un spațiu cultural diferit înseamnă să construiești constant punți între lumi. A trebuit să devin nu doar artistă, ci și educator, povestitor și antreprenor.

Au existat momente de îndoială, dar și momente de conexiune incredibilă, când oamenii au înțeles cu adevărat și au simțit frumusețea artei.

Ca femeie, asta a însemnat și să echilibrez multe roluri, păstrându-mi în același timp identitatea creativă. Nu este întotdeauna ușor, dar este profund împlinitor.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Lucrezi mult cu feminitatea, expresia și forța interioară. Cum definești tu o femeie fără frici?

Hemalatha Divakaran: O femeie fără frică nu este cineva care nu simte niciodată teamă. Este cineva care simte totul profund, dar alege totuși să meargă înainte. Se exprimă liber, fără să caute în permanență aprobarea celorlalți. Își asumă povestea, corpul, vocea și visele.

Pentru mine, ea este fluidă, delicată și totuși puternică, ancorată și totuși în continuă evoluție.

Încă îmi doresc să pot depăși ezitarea de a vorbi în limba română, una dintre temerile care mă blochează și pe care încă încerc să o depășesc.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ce înseamnă pentru tine să n-ai nicio frică, nu ca slogan, ci ca practică zilnică?

Hemalatha Divakaran: A nu avea frică, în viața reală, înseamnă să apari chiar și atunci când nu ești sigură de tine. Se vede în deciziile mici, în a vorbi atunci când simți, în a încerca ceva nou, în a-ți scoate munca în lume și în a-ți urma instinctele. Nu este vorba despre a elimina frica, ci despre a nu-i permite să îți controleze alegerile.

Fiecare zi este o decizie tăcută: „Voi face asta oricum.”

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ce sfat ai da altor femei pentru a-și găsi curajul și a-și urma propriul drum?

Hemalatha Divakaran: Începe înainte să te simți pregătită. Cei mai mulți dintre noi așteaptă încrederea, dar încrederea vine din acțiune, nu înaintea ei.

Zâmbește și sărbătorește chiar și eșecurile, pentru că și ele sunt experiențe din care înveți. Nu te opri niciodată din a încerca.

Rămâi conectată la ceea ce te entuziasmează cu adevărat, aceasta este busola ta. Și nu te teme să ocupi spațiu, chiar dacă la început pare inconfortabil.

Construiește și ceva al tău, oricât de mic ar fi. Atunci când creezi, începi să ai mai multă încredere în tine.

Și, cel mai important, permite-ți să evoluezi. Nu trebuie să ai totul clar pentru a începe. Viața este o aventură, pornește în ea și ai încredere că, într-o zi, te vei regăsi chiar în vârf.

Mulțumim, Hema!

*Articol publicat pe blogul Her Space Festival Romania.

Când vorbim despre prevenirea violenței de gen, conversația se îndreaptă aproape întotdeauna spre femei. Cum să se protejeze, cum să recunoască semnele, cum să ceară ajutor. Toate acestea sunt necesare și importante.

Dar există o jumătate a conversației pe care o ratăm sistematic: cum creștem băieți care nu devin agresori. Nu pentru că băieții sunt prin definiție periculoși, ci pentru că violența nu apare din neant, ea se învață. Și dacă se poate învăța, se poate și dezvăța. Sau altfel spus: se poate preveni, de la bun început.

“Dacă îl distruge pe un băiat de 12 ani să fie numit fată, ce îi învățăm atunci despre fete?” (Tony Porter, autor, educator, activist justiție socială)

Așa cum spune activistul Tony Porter, „Dacă îl distruge pe un băiat de 12 ani să fie numit fată, ce îi învățăm atunci despre fete?” O întrebare care ar trebui să ne urmărească pe toți. Pentru că în spatele ei se află un adevăr simplu: băieții cresc într-o cultură care le spune ce să nu fie, nu cine pot deveni.

Cifrele care vorbesc

Conform unui studiu Salvați Copiii, 63% dintre copii afirmă că sunt bătuți acasă de către părinți. Dacă adăugăm și numărul extrem de mare al cazurilor raportate de violență domestică, rezultă un tablou absolut îngrijorător.

Cifrele acestea nu descriu doar suferința victimelor. Ele descriu și mediul în care cresc viitorii adulți. Copiii care cresc într-un mediu marcat de violență domestică pot dezvolta probleme emoționale și mentale (anxietate, depresie, sentiment de culpabilitate), dar și probleme de comportament: agresivitate, pasivitate, deficit de atenție.

Cu alte cuvinte: violența se transmite. Nu genetic, ci prin modele, prin normalizare și prin absența alternativei.

Ce înseamnă, de fapt, cum educăm băieții

Există o confuzie frecventă în această conversație. Când spunem „hai să educăm băieții altfel”, mulți înțeleg că vrem să îi facem mai puțin bărbați, să le luăm ceva din personalitate. De fapt, este exact invers.

Specialiștii spun că programele non-formale (atelierele interactive, teatrul sau cluburile de discuții despre masculinitate pozitivă) pot oferi elevilor spații sigure și creative pentru explorarea subiectelor legate de relații, limite, empatie și ce înseamnă, de fapt, masculinitatea.

Un băiat care știe să numească ce simte nu este mai puțin bărbat. Este mai liber.

“Îi creștem pe băieți împotriva naturii lor, valorizând doar independența și stoicismul, nu și sensibilitatea emoțională. Iar această ruptură devine, în timp, o criză de conexiune.” (Niobe Way, psiholog)

Ce spune cercetarea internațională

O meta-analiză publicată în BMC Public Health în noiembrie 2025, bazată pe 53 de studii din perioada 2000–2023, confirmă că intervențiile educaționale bazate pe școală și comunitate pot reduce eficient perpetuarea violenței de gen în rândul băieților și tinerilor.

Cercetătorii identifică patru strategii cu efect dovedit: dezvoltarea empatiei, înțelegerea consimțământului, diminuarea tendinței de a avea comportamentul de spectator pasiv și reimaginarea masculinității.

Trei lucruri pe care le putem face diferit acasă și în școală

1. Permitem băieților să simtă

O formulare precum „băieții nu plâng” este una dintre cele mai dăunătoare moșteniri culturale. Un băiat care nu are voie să simtă tristețe sau frică nu dispare de emoțiile respective, din contră, le reprimă.

A fi bărbat înseamnă să fii suficient de puternic ca să fii empatic. (James Van Der Beek, actor)

A spune unui băiat „e în regulă să fii trist” nu îl feminizează, îl umanizează.

2. Vorbim explicit despre limite (ale lui și ale celorlalți)

Consimțământul nu este un concept abstract. Se poate preda de la vârste foarte mici, concret și prietenos.

Tony Porter explică faptul că băieții sunt adesea socializați să vadă fetele ca „mai puțin decât”, ceea ce „pune bazele violenței și discriminării”. De aceea, discuțiile despre limite nu sunt un moft, ci fundația unei societăți sănătoase.

3. Modelăm comportamentul pe care vrem să îl vedem

Băieții nu învață din ceea ce le spunem, dar învață din ceea ce văd.

Ziauddin Yousafzai, tatăl Malalei (activista pakistaneză care luptă pentru dreptul fetelor la educație și cea mai tânără laureată a Premiului Nobel pentru Pace), spunea: „Copiii mei mă văd gătind, curățând casa… sarcini văzute prea des ca fiind ale femeilor.” Iar asta schimbă totul. Pentru că un băiat care vede un bărbat asumând responsabilitate în mod egal înțelege că respectul nu este negociabil.

De ce este și problema noastră, a femeilor

Ar putea părea că educarea băieților este treaba altcuiva. A taților, a școlii, a statului.

Dar femeile (mame, bunici, profesoare, mătușe, prietene, partenere) sunt primele care pot schimba ceva în modul în care băieții înțeleg lumea. Ca mamă de băiat, întrebarea „cum să ne creștem băieții ca să nu ajungă agresori?” nu este retorică.

Prevenirea violenței de gen nu este un proiect feminist cu adresă exclusiv feminină. Este un proiect uman, care începe în casele noastre, în clasele noastre, în conversațiile noastre de zi cu zi.

Băieții de azi sunt bărbații de mâine. Ce îi învățăm acum contează mai mult decât orice lege.

***

Pe 16 mai 2026, Her Space Festival Romania organizează Fearless - o ediție specială dedicată prevenirii violenței de gen și women empowerment prin educație, la MINDSPACE Victoriei din București.

Bilete sunt disponibile aici.

*Articol publicat pe blogul Her Space Festival Romania.

Simona Mihaiu este cercetător științific la Institutul de Cercetare a Calității Vieții (Academia Română) și una dintre vocile științifice cele mai clare din România pe tema violenței de gen.

În interviul nostru, Simona explică cum se construiește violența, de ce rămâne nevăzută și ce ar trebui schimbat în intervențiile instituționale pentru a opri escaladarea ei. Pornind de la aceste observații, ne dezvăluie de ce controlul coercitiv și abuzul non‑fizic sunt predictori esențiali ai cazurilor grave, cum trauma limitează capacitatea victimelor de a acționa și ce efecte are expunerea la violență asupra copiilor. Simona vorbește, de asemenea, despre utilitatea termenului de femicid și despre lacunele legislative rămase după adoptarea unor reglementări noi.

Dacă vrei să înțelegi semnele timpurii ale violenței de gen, barierele reale în calea accesului la ajutor și pașii concreți pe care instituțiile și comunitățile îi pot face pentru prevenție, acest interviu oferă atât context teoretic, cât și recomandări practice.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Mii de cazuri de violență domestică sunt raportate anual în România, iar tendința este de creștere. Ce credeti că se face greșit în prevenție și intervenție, încât numărul, deja foarte ridicat, continuă să crească?

Simona Mihaiu: O problemă majoră este abordarea fragmentată a violenței domestice, care ignoră natura sa evolutivă. Această perspectivă limitează înțelegerea reală a fenomenului social și face ca intervențiile să fie, de cele mai multe ori, reactive, nu preventive.

În realitate, cel mai frecvent, violența nu apare dintr-odată; ea se construiește treptat, ca un sistem de dominare care evoluează de la manipulare și izolare până la agresiune fizică. Aceste mecanisme, în special controlul coercitiv și dinamica relațională, sunt încă insuficient integrate în practică, ceea ce îngreunează identificarea cazurilor cu risc ridicat. Un element important este faptul că astfel de comportamente nu sunt recunoscute ca forme de risc, deși ele configurează un model de supunere care limitează progresiv libertatea victimei.

Totodată, lipsește o abordare centrată pe traumă. Expunerea repetată la violență are efecte cumulative, care afectează capacitatea victimei de a reacționa, de a lua decizii și de a ieși din relație. De aceea, reacțiile victimelor trebuie înțelese prin prisma traumei, nu judecate în termeni de voință sau responsabilitate. A rămâne, deseori, nu este o alegere, ci o consecință a traumei.

La toate acestea se adaugă subraportarea masivă, determinată de teamă, stigmatizare sau dependență, dar și lipsa coordonării între instituții. În consecință, violența domestică rămâne în mare parte nevăzută și insuficient gestionată la nivelul serviciilor de sprijin.

În condițiile menționate, intervențiile sunt de multe ori neintegrate și au loc tardiv, când violența a escaladat deja.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Din experiența și cercetările dvs, cum începe, de fapt, violența de gen și de ce nu este vizibilă la început?

Simona Mihaiu: Violența de gen nu începe neapărat prin agresiune fizică, ci prin manifestări discrete de intimidare și dominare, precum gelozie excesivă, monitorizare, restricționarea relațiilor sociale sau critici constante. În anumite cazuri, acestea sunt normalizate cultural și pot fi interpretate greșit ca forme de grijă sau atașament, ceea ce le face dificil de recunoscut.

Conceptul de control coercitiv este esențial pentru înțelegerea procesului psihosocial. Violența este frecvent interpretată ca o pierdere a controlului, însă, în fapt, reprezintă o strategie de dominare. Prin acest tipar, agresorul limitează autonomia victimei și îi restructurează treptat viața de zi cu zi. Practic, viața victimei ajunge să fie „micro-reglată”: timpul, relațiile și mișcările sunt controlate, ceea ce face ca abuzul să devină greu de identificat. Vizibilitatea scăzută se explică tocmai prin faptul că respectivele conduite se dezvoltă gradual și devin parte din rutină, nefiind percepute ca abuz nici de victimă, nici de cei din jur. În plus, agresorii folosesc strategii de manipulare, minimizare, negare sau inversarea vinovăției, care creează confuzie și mențin relația.

Din studiile mele, inclusiv din analiza cazurilor severe, practicile de dominare sunt aproape întotdeauna prezente înaintea violenței fizice, dar rămân invizibile pentru că sunt susținute de convențiile sociale și lipsesc instrumente adecvate de evaluare. În prezent, tehnologia amplifică astfel de strategii de supraveghere și constrângere, transformând violența într-un fenomen continuu, mai dificil de evitat și de documentat.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Cum afectează violența de gen copiii și ce rol joacă trauma transgenerațională în perpetuarea modelelor relaționale?

Simona Mihaiu: Violența domestică are efecte profunde asupra copiilor, chiar și atunci când nu sunt victime directe. Expunerea la un mediu în care predomină controlul, frica și presiunea este asociată cu anxietate, depresie, dificultăți de atașament, probleme comportamentale și afectarea dezvoltării cognitive și sociale.

În același timp, copiii pot fi izolați social și privați de interacțiuni sănătoase, ceea ce contribuie la internalizarea unor modele relaționale disfuncționale. Un element central este transmiterea transgenerațională a violenței: copiii învață prin observație și pot reproduce, la maturitate, modele bazate pe control și agresiune. Acest fenomen nu este doar unul de imitație, ci reflectă efecte cumulative ale traumei și ale mediului relațional în care copiii cresc și se dezvoltă. Experiența repetată a violenței poate influența modul în care sunt înțelese relațiile, conflictele și rolurile de gen.

Totuși, trebuie subliniat faptul că transmiterea transgenerațională nu este deterministă. Nu vorbim despre un destin inevitabil, ci despre influența mai multor factori, precum durata expunerii, contextul social, calitatea relațiilor ulterioare și intervențiile externe. Prin urmare, intervențiile timpurii pot avea un rol esențial în întreruperea acestui ciclu și în construirea unor dinamici relaționale sănătoase.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Ce limite culturale și instituționale împiedică victimele să ceară ajutor și cum pot fi acestea depășite?

Simona Mihaiu: Unul dintre cele mai importante obstacole este chiar natura violenței. Controlul coercitiv reduce ceea ce literatura de specialitate descrie ca „spațiul de acțiune” al victimei, mai exact capacitatea de a lua decizii și de a acționa liber.

Victima ajunge să trăiască într-un sistem de monitorizare constantă, izolare socială, intimidare și degradare, ceea ce duce treptat la pierderea autonomiei și uneori, a identității. În timp, multe victime ajung să nu mai simtă că au opțiuni reale, ceea ce face ca decizia de a cere ajutor să fie profund constrânsă, nu liberă.

De asemenea, abuzul psihologic și trauma au efecte profunde, precum scăderea stimei de sine, confuzie, autoînvinovățire, anxietate sau depresie. Din această perspectivă, dificultatea de a părăsi relația nu poate fi redusă la o alegere individuală, ci trebuie înțeleasă ca un efect direct al violenței, al traumei și al unui proces de dominare.

În paralel, există și bariere structurale semnificative, anume dependența economică, lipsa accesului la servicii, neîncrederea în instituții și stigmatizarea socială. Tehnologia poate amplifica astfel de dificultăți prin supraveghere constantă, reducând și mai mult posibilitățile victimei de a cere ajutor.

Depășirea acestor obstacole presupune nu doar servicii accesibile și bine coordonate, ci și o înțelegere mai profundă a modului în care funcționează violența și trauma. Intervențiile trebuie să fie integrate, centrate pe victimă și să țină cont de limitările reale cu care aceasta se confruntă, nu doar de ceea ce, teoretic, ar putea face.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Sunt voci care susțin că femicidul ar trebui numit pur și simplu omor, fără etichete suplimentare. Care este părerea dumneavoastră despre asta și ce impact are folosirea termenului de femicid?

Simona Mihaiu: Termenul de „femicid” este esențial pentru că evidențiază caracterul de gen al acestor crime și le diferențiază de omorurile generale. El arată că nu vorbim despre incidente izolate, ci despre rezultatul unui proces sistematic de violență de gen.

Femicidul reprezintă, de cele mai multe ori, punctul final al unui continuum al violenței, fiind precedat de abuz, comportamente de dominare, amenințări sau stalking. Din cercetările mele asupra a peste 3000 de cazuri de violență și omor conjugal reiese clar că astfel de situații nu sunt imprevizibile. Cel mai frecvent, violența urmează etape de creștere progresivă care pot fi depistate din timp.

Chiar și așa, intervențiile rămân concentrate pe episoadele vizibile și pe „modelul incidentului fizic”, ceea ce reduce posibilitatea de identificare a controlului coercitiv, unul dintre cei mai importanți predictori ai cazurilor grave, inclusiv femicid, și duce la subestimarea riscului real. Prin urmare, astfel de crime sunt tratate ca acte individuale, fără a se lua în considerare contextul relațional și semnalele timpurii ale escaladării.

În ultima perioadă, conceptul de „femicid” a evoluat către o înțelegere mai amplă, care include dimensiuni structurale precum inegalități de gen, relații de putere, dar și responsabilitatea statului și problema impunității. Utilizarea termenului permite recunoașterea caracterului sistemic al fenomenului social și orientarea politicilor publice către prevenție. În caz contrar, există riscul ca violența să fie individualizată și depolitizată, fiind interpretată ca deviere sau conflict personal, și nu ca expresie a unor relații structurale de putere.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Legea privind femicidul a adus schimbări, dar ce rămâne încă insuficient în protecția victimelor și prevenția violenței?

Simona Mihaiu: Experiența dezvoltării unor instrumente de evaluare a riscului la nivel internațional mi-a demonstrat faptul că identificarea timpurie a tiparelor de control este esențială, însă aceste aspecte sunt încă insuficient integrate în practica instituțională. Sistemele de intervenție continuă să subestimeze agresiunile non-fizice, să trateze cazurile în mod izolat și să nu reflecte suficient amploarea traumei.

Deopotrivă, datele existente nu sunt valorificate eficient, iar subraportarea limitează înțelegerea reală a violenței asupra femeii. În final, noile forme de violență, inclusiv cele facilitate de tehnologie, sunt încă incomplet abordate în politicile și măsurile de sprijin existente.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Credeți că, odată ce subiectul femicidului și al problemelor femeilor este pus mai mult în discuție în spațiul public, vom observa o schimbare reală de mentalitate în societate?

Simona Mihaiu: Schimbarea este posibilă, dar nu se produce automat. Violența este susținută de norme sociale care legitimează exercitarea puterii și dominația, astfel încât gelozia sau atitudinile posesive sunt adesea interpretate ca expresii ale iubirii, normalizând abuzul.

Studiile arată că mediul social joacă un rol important în transmiterea violenței între generații, iar normele care descurajează aceste conduite pot contribui semnificativ la reducerea fenomenului.

În contextul actual, vizibilitatea crescută a subiectului este un pas important, pentru că face problema mai greu de ignorat. Însă, ea nu este suficientă în absența unor transformări mai profunde.

Schimbarea reală presupune educație privind egalitatea de gen, reconfigurarea valorilor sociale, politici publice unitare și intervenții susținute pe termen lung.

HER SPACE FESTIVAL ROMANIA: Privind prevenția pe termen lung, cum putem educa și conștientiza generațiile viitoare pentru a reduce violența de gen în societate?

Simona Mihaiu: Prevenția eficientă trebuie să fie structurală, integrată și bazată pe înțelegerea violenței ca proces, nu ca incident. Este important să recunoaștem practicile de control și dominare, să intervenim în stadii incipiente asupra relațiilor disfuncționale și să dezvoltăm educația privind relațiile bazate pe respect reciproc și egalitatea de gen.

Din perspectiva cercetării și a intervențiilor implementate în domeniu, prevenția reală presupune utilizarea rezultatelor științifice, realizarea unor instrumente eficiente de evaluare a riscului și intervenții corelate între instituții.

Un rol important îl are sprijinirea copiilor expuși la violență, în vederea ruperii ciclului transgenerațional, prin intervenții sociale, psihologice și economice.

În concluzie, prevenția reală presupune o reconceptualizare profundă a modului în care societatea înțelege violența, relațiile de putere și rolurile de gen, dar și o asumare colectivă a responsabilității de a interveni înainte ca violența să atingă forme extreme.

***

Cu Simona Mihaiu vă puteți întâlni pe 16 Mai, la MINDSPACE Victoriei, la FEARLESS - ediția specială a HER SPACE FESTIVAL ROMANIA. Descoperă mai multe despre agenda evenimentului, aici.

Mulțumim, Simona Mihaiu!

*Acest interviu a fost publicat inițial pe blogul Her Space Festival România.

Subscribe now

MANIFESTUL HER SPACE FESTIVAL ROMANIA

Trăim într-o lume în care femeile sunt încurajate să fie puternice, dar rareori sunt sprijinite în această direcție. În care vorbim despre performanță, dar ignorăm epuizarea. În care celebrăm independența, dar trecem prea repede peste nevoia de siguranță, de limite și chiar de sănătate (fizică, mentală și emoțională).

Her Space Festival Romania s-a născut din această realitate.

Nu ca un simplu eveniment, nu ca o simplă conferință. Ci ca un spațiu în care femeile pot “respira”, învăța, întreba, înțelege și evolua. Un spațiu în care conversațiile importante nu sunt amânate, ci aduse în lumină.

Her Space Festival Romania este despre femeile care își revendică vocea, corpul, sănătatea și autonomia. Despre cele care își pun întrebări, caută răspunsuri, își construiesc limite sănătoase, își vindecă rănile și își cultivă curajul. Despre cele care aleg să trăiască nu doar „bine”, ci conștient, sănătos și în siguranță.

Acest spațiu nu este despre perfecțiune. Este despre proces. Despre cum învățăm să ne ascultăm corpul, să ne protejăm mintea, să ne onorăm emoțiile. Despre cum prevenția, fie că vorbim de sănătate fizică, mentală sau de siguranță relațională, devine o formă de putere, nu de frică.

Fiecare ediție a a Her Space Festival Romania aduce o temă centrală. Anul acesta, pe 16 mai, una dintre ele este FEARLESS - o ediție specială și o invitație la claritate, la limite sănătoase, la educație relațională și la cultura curajului. Dar FEARLESS este doar o parte dintr-un întreg mai mare: misiunea Her Space Festival România de a crea un ecosistem în care femeile pot accesa informație de calitate, resurse reale și comunitate autentică.

Interviurile pe care le vei găsi aici sunt conversații cu femei care, prin expertiza lor profesională, vorbesc despre lucrurile care ne ajută să luăm decizii informate cu privire la calitatea vieții noastre, precum și femei care au ales să vorbească deschis despre experiențele lor de viață, despre identitate, despre vindecare și curaj. Nu sunt povești cosmetizate și sunt resurse care pot schimba perspective și pot preveni suferințe inutile.

Acest Substack este arhiva noastră editorială. Un loc în care documentăm, cu responsabilitate și respect, vocile femeilor care au ceva important de spus. Un loc în care sănătatea fizică, mentală și emoțională sunt tratate ca părți inseparabile ale unei vieți trăite cu sens.

Dacă ești aici, faci deja parte din această mișcare. Și din această conversație care contează.